IRONIA SOARTEI

un eseu despre o viziune ofensivă asupra destinului

About Me

My Photo
"Build of your imaginings a bower in the wilderness ere you build a house within the city walls." ("Duraţi-vă din visuri un refugiu undeva, în deşert, înainte de a vă înălţa o casă între zidurile cetăţii.") Kahlil Gibran

Saturday, April 21, 2007



IRONIA SOARTEI


(un comentariu eretic la Magicianul lui John Fowles)






“… textul şi comentariul păreau patetice ca doi băieţi care se bat în timpul unei explozii atomice”


“Acolo sus, pe muntele Parnas, mi-am dat seama că lipsa ei de subtilitate, incapacitatea de a se ascunde după o metaforă mă enervaseră probabil, mă plictisiseră aşa cum poezia simplistă mă plictisea.”


“ – Nu există adevăr dincolo de magie, răspunse împăratul.”


“ – Grecia este o oglindă. Te face să suferi şi apoi înveţi.
– Înveţi să trăieşti singur?
– Să trăieşti obişnuindu-te cu tine însuţi.”






I O metaforă geologică



“Conchis elaborase teoria lui personală despre teatru, dar nu spusese chiar el că jocul, masca, nu sînt decît o metaforă? Vreo nouă filosofie incomprehensibilă: metaforismul?”


Despre Magicianul se poate susţine, nu fără dreptate, că este un roman polifonic sau polimorf, dar asta ţine de o anume ortodoxie a interpretării, care, apelînd la un model teroretic oficializat, oferă doar un confort procustian textului.

Bunacredinţă ne îndeamnă să iscodim după un model mai prielnic integrităţii şi vieţii operei, mai apt să favorizeze revelaţia duhului său. Nu este greşit să vedem în Magicianul şi un roman de aventuri, şi unul erotic, şi unul social, şi unul psihologic, şi unul realist, şi unul alegoric, şi unul ideologic, si unul simbolic, şi unul poliţist, şi unul metaforic…, căci toate acestea există simultan, dar nici juxtapunerea mozaicală a fragmentelor, nici împletirea simfonică a tonurilor nu este ceea ce ni se impune, ci o anume forţă telurică ce scoate la iveală, aparent la întîmplare, cînd un aspect, cînd altul şi ne solicită o generoasă conştiinţă geologică.

Lucrurile se întîmplă de parcă, în urmărirea faptelor la zi, conştiinţa noastră ar trebui să fie ghidată de o adîncă înţelegere istorică a evenimentelor epirogenetice (ridicări şi scufundări ale scoarţei) şi orogenetice (cutări şi formări de lanţuri muntoase); de o subtilă pricepere a ciclurilor în care litogeneza (formarea rocilor), orogeneza (formarea noului uscat) şi gliptogeneza (distrugerea rocilor) se succed rulînd acelaşi material în forme diverse; de o cunoaştere amănunţită a dispunerii în straturi a scoarţei corespunzătoare episoadelor (falieri, fracturi, alunecări, eroziuni) care adesea au întrerupt continuitatea lor.

Conştiinţa geologică n-ar fi astfel decît un set de aşteptări coerent, care pornind de la sugestiile superficiale, locale şi discontinui, apărute la vedere, presupune o continuitate în timp şi o extensie spaţială. Din astfel de indicii – puţine şi răzleţe –, dar îndestulătoare pentru o conştiinţă care nu mai e suficientă, se poate urmări cu grijă istoria, se poate localiza şi carta filonul aurifer al textului.

Metafora geologică ne poate ajuta să depistăm locul subteran de concentrare a materiei preţioase, vîna în care, strecurîndu-se prin fisurile diverselor înţelesuri, s-a închegat cel mai nobil dintre tîlcurile romanului. Un asemenea demers nu ne obligă să apelăm permanent la asentimentul autorului, căci inconştientul magmatic, adîncile prefaceri metamorfice au lucrat pe dedesubt producînd un text simbolic, ale cărui componente ideatice nu pot fi cunoscute decît printr-o hermeneutică de laborator.

II Vîna destinului


“Am avut atunci… sentimentul că pătrunsesem în lumea miturilor – o experienţă care fizic dădea senzaţia, moment de moment, de a fi fost în acelaşi timp tînăr şi dintotdeauna. Ulise mergînd să o întîlnească pe Circe, Teseu în drum spre Creta, Oedip în căutarea destinului.”

“Nu există un plan precis, Nicholas. Totul este mai degrabă o improvizaţie. Cobaiul este, să zicem, pus pe acelaşi plan cu cercetătorul. Uneori tocmai cobaiul este cel care trasează zidurile labirintului… Este exact ce ai făcut tu, fără să-ţi dai seama.”



Fără avertismentul ipotetico-metaforic anterior ar fi fost dificil să acceptăm postulatul că Magicianul este un text simbol al întîlnirii cu destinul, că întreaga înscenare de la Bourani este – structural vorbind – scenariul tipic pe care ni-l oferă confruntarea cu destinul, înţelegerea şi eventual asumarea soartei.

Puţinele accidente pe care ni le furnizează textual autorul sînt – asemenea nisipului aurifer – mărunţite şi amestecate în prundişul apelor, descoperite la considerabilă distanţă de sursă, ispitind însă la explorarea pînă spre izvoare a cursurilor de apă accidentate şi virgine.

Sugestiile subterane şi subînţelese ale textului alimentează şi drenează totuşi, ca un viguros sistem de vine, circulaţia umorilor trofice ale romanului, materia inertă este pusă în vibraţie prin încordarea vînjoasă şi abilă a unui ansamblu armonios articulat de fibre contractile şi tendoane tăinuite vederii, aidoma puterii suverane – indiferentă şi tandră – cu care destinul acţionează din umbră asupra vieţii pămîntenilor.

Epigraful ultimei părţi a romanului, un citat din Nenorocirile virtuţii a marchizului de Sade, certifică nostalgia speţei umane după o mai limpede înţelegere a căilor, ţelurilor şi exigenţelor destinului:

“Triumflul filosofiei ar fi să arunce lumină asupra obscurităţii căilor de care se serveşte providenţa pentru a ajunge la ţelurile pe care şi le propune în privinţa omului, şi să hotărască potrivit acestora un proiect de conduită care să poată face cunoscut nenorocitului individ biped, permanent derutat de capriciile acestei fiinţe care zice-se îl dirijează totuşi despotic, maniera în care el trebuie să interpreteze hotărîrile acestei providenţe în ce-l priveşte.”

III Mania persecuţiei

“Nimic nu este injust pentru toţi, deşi multe lucruri par injuste fiecăruia în parte.”


În primă instanţă forţa destinului se resimte cu precădere la modul negativ, atunci cînd, depăşind stadiul estetic (Kierkegaard) al plăcerilor frivole, al divertismentului şi distracţiei, păşeşti spre stadiul etic. Dar forţa lui, care îndreaptă în cele din urmă pe cei aleşi spre stadiul religios, se manifestă acum drept constrîngere a datoriei şi a vicisitudinilor sorţii.

Acum, omul se simte în nevoie, totul se face de ne-voie (nimeni şi nimic nu este în voia lui), cu neplăcere, umilinţă şi înjosire, din obligaţie şi corvoadă, sub tirania unor imperative neînduplecate. Universul întreg pare dominat de fatalitatea nevoii. Toate dorinţele insuflate prin educaţie şi toate promisiunile tinereţii par sortite neîmplinirii, viaţa e searbădă şi anturajul fad, propriul eu este nevolnic şi nesatisfăcut, nefericirea şi nenorocul îl însoţesc pe cel cu care soarta îşi face jocul potrivnic.

Este şi cazul lui Nicholas în momentul cînd părăseşte Anglia. Deprimarea şi descurajarea îl aduc cu tot firescul cabotinismului la tentativa – bineînţeles ratată – de sinucidere. Într-o manieră dominată de psihologism (şi egoism) destinul e resimţit ca manie a persecuţiei, chiar dacă simţitea se ridică la grandoarea episodului norvegian:

“Henrik era jansenist, credea într-un Dumnezeu crud. În sistemul lui era un ales, desemnat să fie persecutat şi turmentat, să asude la tinereţe în vapoare mizere, în clime nenorocite, şi apoi recompensa, paradisul să i se smulgă din mîini atunci cînd i se cuvenea să se bucure. El nu vedea adevărul obiectiv că destinul e hazard; nimic nu este injust pentru toţi, deşi multe lucruri par injuste fiecăruia în parte. Sentimentul injustiţiei lui Dumnezeu mocnea în el […] Sufletul ardea în el şi îl ardea din ce în ce mai puternic.”

Michael Caine în rolul lui Nicholas Urfe

Deşi în cîteva momente Nicholas are şi alte trăiri mai generoase, el nu se poate vindeca de mania persecuţiei. Torturat de propria interpretare a evenimentelor el excalmă: “Jocul ăsta nu poate dura la infinit” sau “Jocuri, de acord. Dar nu să te joci cu sentimentele oamenilor.” Din contra, pentru cel ce nu se înţelege pe sine şi destinul său acest joc va dura fără vreun termen final şi fără limite rezonabile aşa cum prezice falsul Wimmel: “Nu-S-a-Ter-mi-nat!”

June certifică şi ea autenticitatea de moment a stării şi a simţirii lui Nicholas: “… şi ea a trebuit să-şi găsească drumul prin labirint. Am trecut cu toţii prin asta, mai demult. Joe, eu, toţi ceilalţi. Ştim ce înseamnă să te simţi pierdut, respins, cuprins de furie neputincioasă.” Şi încrezătoare în convertirea lui Nicholas adaugă: “Dar ştim cu toţii că în cele din urmă a meritat.”

Iată şi formula care surprinde universalitatea acestei dispoziţii provizorii doar pentru unii: “Conspiraţia aparent sadică împotriva individului, pe care o numim Evoluţie, Existenţă, Istorie.”

În finalul procesului, lui Nicholas I se oferă posibilitatea de a se răzbuna, de a-şi lua revanşa pentru umilinţa şi suferinţele îndurate. Dar ea îi este oferită (ca pedepsire a Juliei – alias doctor Maxwell) doar în mod ironic, sub chipul ţapului ispăşitor, metaforă a răzbunării isterice a celor ce suferă de mania persecuţiei:

“Este prizoniera dumneavoastră, dar nu puteţi face cu ea ce vreţi, deoarece codul deontologiei medicale pe care îl respectăm specifică exact pedeapsa de care este pasibil cel ce se face vinovat de crima de a distruge puterea de iertare a subiectului unui experiment.”

Este unul din puţinele momente cînd Nicholas se comportă la înălţimea aşteptărilor şi, refuzînd răzbunarea (durerea inutilă) se simte convertit, în comuniune cu spiritualitatea celor de faţă, stăpîn pe sine şi egal destinului său.

IV Chemarea destinului

“Vino, de nu fluxul stelar va scade,
ia-o spre răsărit spre-a ocoli sfîrşirea.
Acum! Căci acul Tremură în suflet!…
Nu-mpiedica potopul stelelor, nici ce va să fie.”



Odată instalată, mania persecuţiei rămîne o dominantă psihologică, dar alternează şi cu dispoziţii mai blînde şi clipe de răgaz în care se strecoară vagi presimţiri ale unei mai faste relaţii cu destinul.

O anume stare de nelinşte şi de nelămurire, un minimun de derută, o vagă dorinţă de aventură (nu neapărat frivolă) crează predispoziţia pentru impactul destinului. “Nu ştiam încotro să o pornesc, dar ştiam ce-mi trebuia: lucruri noi pe care nu le puteam defini în cuvinte. Imi trebuia un nou mister pe care să-l descopăr” – îşi spune Nicholas în criza sa de deprimare. Este suficient pentru desprindere, pentru a-ţi da curaj şi a ieşi în întîmpinarea destinului.



Contactul cu peisajul grecesc sensibilizează sufletul lui Nicholas, pregătindu-l pentru aşteptata întîlnire. “Mi se păreau minunate ultimele raze de lumină căzînd asupra lumii ce mă înconjura, deşi mie mi-erau ostile. Mă torturau fără iertare. Era începutul unui interogatoriu în lumina proiectorului, vedeam prin uşa deschisă masa de tortură cu chingi şi eul meu, bătrînul meu eu ştiind deja că nu va rezista. Era cumva teama de dragostea care reduce la esenţă? Căci m-am îndrăgostit din prima clipă, total şi iremediabil de peisajul Greciei. A urmat de la sine un sentiment contradictoriu, enervant de neputinţă şi inferioritate, căci Grecia era ca o femeie senzuală provocatoare, care mă ademenea să o doresc fizic şi în acelaşi timp păstra o distanţp aristocratică ce îmi interzicea orice contact.”

În această întîlnire cu frumuseţea stihială a naturii se presimte cruzimea unei alte întîlniri, confruntarea cu maiestatea destinului, pe care n-ai cum să nu-l iubeşti mai presus de orice suferinţă. Frumuseţea peisajului este foarte exact surprinsă printr-o metaforă a dorinţei frustrate, ca relaţie ce îndeamnă la un jaf prin definiţie interzis. Ea păstrează totuşi o notă de iritare, ce contravine blîndeţii şi împăcării consecutvie distilării exigenţei în confruntarea cu destinul.

În armonie cu disponibilitatea lui Nicholas, peisajul iscă presentimentul unor ciudate evenimente: “În coluţurile total nelocuite, insula Spetsai era bîntuită de fantome cu mult mai frumoase decît cele create de mine. În pădurile de pini, liniştea era mai tulburătoare decît mi-a fost dat să trăiesc în alte locuri, ca o pagină veşnic albă aşteptînd ca cineva să aştearnă o notă muzicală sau un cuvînt. Acele locuri mi-au dat cea mai specială senzaţie de ieşire din timp a vremurilor începuturilor de mit. Simţeam ca nicăieri într-alt loc faptul că ceva s-ar putea întîmpla, plutea în aer imanenţa întîmplării. Genius loci semăna cu cele mai rafinate poezii despre zborul nevăzut al lui Mallarmé, al cuvintelor învinse în faţa inexprimabilului.”

În asemenea momente apare o stranie senzaţie de abandon: “Nu ştiam ce va deveni viaţa mea, dar culcat acolo, în ziua aceea, pe malul mării, nici nu mă mai interesa foarte mult. Mi-era de-ajuns că exist. Mă aflam suspendat aşteptînd fără teamă un îndemn care să mă propulseze” – stare în care subiectul e gata să răspundă unei eventuale chemări: (o pasăre) “Mă avertiza ori mă ademenea? Nu mi-am dat seama, dar nu era fără sens. Fluiera, ţipa strident, cînta în triluri, dădea poveţe, învăluia duios.”

V Provocarea destinului - încercarea darurilor

“Eşti un ales?”


Întrebarea – “Eşti un ales?” – cu care Conchis îl interpelează brusc pe Nicholas vizează distincţia ca mărinimie, ca generozitate, ca nobleţe, ca un dar care îl obligă pe cel dăruit, ca un har ce trebuie consfinţit, vegheat, întreţinut. Deosebirea, singura formă (inferioară) de a fi ales pe care o cunoscuse şi pe care o cultivase anterior, nu-l poate ajuta pe Nicholas în cazul de faţă. “Cei mai mulţi dintre noi – îşi aminteşte el la începutul romanului –, credincioşi tradiţiei ‘dandy’ de la Oxford, doream să arătăm diferit.” Iată de ce în dialogul cu Conchis se simte total descumpănit, refuză să se considere un ales şi îşi neagă în mod trivial eventualele valenţe pentru aşa ceva.

“- Eşti un ales?
- Ales?
- Simţi că ai vreo anumită înclinaţie?
- Înclinaţie către ce?
- John Leverrier avea înclinaţie către religie.
- Eu nu cred în Dumnezeu şi nici nu mă cred un ales.
- Şi dacă eşti? Eu cred că eşti.
Am zîmbit neîncrezător.
- Mulţumesc.
- Nu este un compliment. Ăsta e jocul hazardului. Nu hotărăşti tu dacă eşti ori nu.
- Şi ce mă face să fiu ales?
- Întîmplarea are multe înfăţişări.”


Anthony Quinn în rolul lui Conchis

A fi un ales, insinuează Conchis, înseamnă a fi dăruit, a avea un dar, o înclinaţie sau a fi martorul şi actorul unor întîmplări miraculoase, recunoscînd în acest fapt un privilegiu pe care trebuie să-l răsplăteşti. De aici cuvintele lămuresc singure ceea ce se cuvine: cel dăruit trebuie să se dăruiască, să se dedice propriului dar, înzestrării, să se destineze cu devoţiune chemării sale, să se consacre harului său, onorîndu-şi astfel destinul.

Totul capătă o turnură cvasi-religioasă, ca şi cum dăruirea face prezentă o instanţă superioară ce reclamă credinţa măcar sub forma încrederii cu care harul trebuie asumat ca învrednicire care de-abia de-acuma trebuie meritată, ca rang ce trebuie ţinut. Cel dăruit se simte îndatorat, dobîndeşte simţul datoriei.

Întrebarea-n sine – eşti un ales? – ţi se poate revela printr-o întîmplare oarecare, dacă ştii să o priveşti ca pe o încercare, luminîndu-i faţa plină de înţelepciune. Într-adevăr “nu hotărăşti tu dacă eşti ori nu” ales, dar hotărăşti dacă ai curajul şi nobleţea de a răspunde pe măsură atunci cînd ai primit bunăvestirea.

Vorbind de Dumnezeu, în varianta feminină a mamei care oferă “uneori cela mai neaşteptate daruri” , Conchis subliniază că numai “instinctul religios ne ajută să aflăm ce poate să ne aducă fiecare situaţie nouă” . Declaraţia sfruntată de ateism (înţeles ca absenţă a vocaţiei pentru sacru şi nu ca adoptare a vreunei confesiuni), pe care Nicholas nu se sfieşte s-o repete cu aceeaşi stupiditate de fiecare dată cînd se face apel la puterea şi subtilitatea imaginaţiei sale, îl arată lipsit de orice elan al fanteziei, de orice fior liric, de vocaţia pentru sacru necesară înţelegerii şi asumării destinului, ca pe un ins fără nici un Dumnezeu.

“Puţini identifică momentul şi acţionează în consecinţă” la provocarea destinului, remarcă Conchis. “Cei aleşi?” – întreabă Nicholas. “Cei aleşi de voia întîmplării” – ripostează Conchis. Destinul întărîtă, stîrneşte şi hărţuieşte, trezeşte şi cheamă, invită, încearcă, ispiteşte, pune la probă, îndeamnă, îmboldeşte, îmbie pe om să-şi dobîndească demnitatea. Voia întîmplării nu este însă tiranică, ea poate fi îmbunată şi îmblînzită, te poţi învoi cu ea, îi poţi intra în voie, aflîndu-i cu un efort de generoasă imaginaţie faţa destinală.

Întîlnirea cu destinul este de fapt o întîlnire cu sinele tău adevărat, esenţial, profund: “Copacii erau mai deşi atunci. Marea nu se vedea. Mă aflam în luminişul din jurul ruinelor avînd sentimentul că sînt aşteptat . Ceva mă aşteptase aici de cînd mă născusem. Stînd acolo, am aflat cine aşteptase: eu eram aici.” Sînt întîmplări şi locuri predestinate care te aşteptă pentru a te confirma, pentru a te consacara în demnitatea ta umană. Ştii să le recunoşti şi să le fii recunoscător? Să le răspunzi pe măsura provocării?

Sala de aşteptare nu e decît tinda destinului. “Era un vis. Mă îndreptam către o uşă închisă care printr-o minune transformase lemnul impenetrabil în sticlă, făcîndu-mă să mă văd venind din cealaltă direcţie – era viitorul. Folosesc analogii, mă înţelegi, da?”

VI Lovitura soartei

“Şi în aceste uluitoare cinci secunde, cele mai importante din viaţa mea…”


De obicei mîna destinului se face resimţită printr-o brutală forţă de şoc, printr-o lovitură a soartei. Ea poate fi considerată ca o lovitură de teatru în urma căreia se precipită deznodămîntul: situaţia dramatică capătă accente grave şi măreţie tragică sau devine meschină şi penibilă.

Impactul destinului este asemenea furtunii venită din senin ce dintr-o dată agită violent oceanul cel mai paşnic: “Într-o străfulgerare, toate explicaţiile noastre, toate clasificările şi derivările, etiologiile mi-au apărut ca o pînză subţire. Acest monstru pasiv, realitatea, nu mai era mort, uşor de manevrat. Era plin de o vigoare misterioasă, de noi forme, noi posibilităţi. Plasa nu însemna nimic, realitatea o rupea… “

În cursul acestui episod simţul securizant al realităţii e zguduit pînă la nimicire. Convenţionalitatea (singurul liant al realităţii) care garanta o normalitate socială, psihologică şi morală, care-l asigura pe cel ce-i respecta normele că nu totul e posibil (iar dacă totuşi limitele sînt încălcate nu poate fi vorba decît de un scandal, de o ruşine, de o nedreptate, de inepţie şi absurditate, fiind îndreptăţit să se plîngă), este destituită cu un dispreţ suveran. Soarta îi neagă limitele, rupe zăgazurile, cutremură totul şi, în înfiorarea stîrnită, instituie sentimentul exaltant al destinului. Omul nu mai are la cine face apel. Comentariul lui Nicholas confirmă această atingere traumatică: “Nu înseamnă că nu eram înspăimîntat, mi-era teamă de faptul că ştiam că orice se putea întîmpla, că această mascaradă nu avea limite sociale normale sau în convenţii.”

Lovitura soartei năuceşte (simţul realităţii) ca o izbitură de bîtă în moalele capului şi totodată farmecă, deschizînd ca o atingere de baghetă magică, orizontul miracolului. Ea te trezeşte astfel din starea de barbarie spirituală (ca pe-un boxer din pumnul primit) la adevărata nobleţe umană. Soarta te altoieşte, căci cruzimea inciziei se bucură de cruditatea mugurelui, de înviorarea altoiului iţit în deschidere. Suferinţa e numai promisiune de înnobilare şi rod.

Străfulgerarea se dovedeşte a fi şi iluminare: “Această simplă informaţie, nu ştiu, era stîlpul meu de foc. Îmi arăta şi mie o lume dincolo de cea pe care o trăiam. Şi pe mine m-a învăţat să fiu umil pînă la ferocitate. Am înţeles zădărnicia atîtor lucruri pe care noi le credeam importante. Nu spun că într-o zi nu aş fi ajuns la această filosofie, dar în acea noapte am cîştigat o experienţă de peste zece ani Asta ştiu precis.”


Sau – în alt caz – revelaţie fundamentală: “Şi în acele uluitoare cinci secunde, cele mai importante cinci secunde din viaţa mea, l-am înţeles pe partizan. Vreau să spun că am înţeles mult mai bine decît o înţelegea el însuşi ce era, ce reprezenta el. Asta m-a ajutat. […] Şi mi-am dat seama că, în această piaţă a satului, eu eram singura fiinţă căreia îi era dată libertatea de a alege şi că recunoaşterea şi apărarea acestei libertăţi erau mult mai importante decît raţionalul, decît instinctul de conservare, erau, da, mai importante decît viaţa mea şi a optzeci de ostateci. […] Era un adevăr arzător, imuabil. Raţiunea mi-a spus adesea că am greşit, dar fiinţa mea întrreagă îmi spune şi azi că am avut dreptate.”

Lovitura soartei (moment de maximă intensitate al unei vieţi) este deci o traumă sensibilizatoare. Ea deschide făptura pentru a putea primi o revelaţie, pentru a o prelua în grijă, pentru a-şi face din ea un proaspăt organ de simţ, de orientare, de acţiune: “Imaginează-ţi momentul în care ai descoperi că ai un al şaselea simţ pînă atunci nebănuit – ceva ce nu include văzul, pipăitul – cele cinci simţuri cunoscute. Un simţ mai adînc din care celelalte se trag. Cuvîntul ‘a fi’ nu în sens pasiv şi descriptiv, ci activ… aproape imperativ.”

VII Ironia soartei

“ – Colegi de suferinţă?
– Mă rog, depinde cum îi numiţi pe cei pe care-i faceţi să sufere fără voia lor.
– Mi se pare o manieră excelentă de a defini omul.”



Între un înţeles diabolic al destinului care persecută şi zodia benefică şi aseptică sub care vrea să-l înscrie utopic civilizaţia îşi găseşte locul – mai moderată – o soartă ironică. Între cele două modele – al deznădejdii urgisite şi smiorcăite şi al speranţei isterizate optimist – soarta autentică mediază ironic temperîndu-le.

Ironia soartei constă în faptul că nimic din ce ne este dat (sortit, ursit, destinat) nu corespunde aşteptărilor noastre. Întîmplările pe care ni le scoate în faţă jocul soartei, care pare a nu fi altul decît acela al hazardului, par să batjocorească sistematic nădejdile, credinţele şi închipuirile noastre. De fapt, tiparul antropomorfic în care sîntem dispuşi să primim ceea ce ne este destinat.
Dar, din tot ceea ce ne este destinat – întîmplări şi împrejurări, vremuri şi conjuncturi, trup şi suflet – numai eul nostru bicisnic, revoltat şi contrariat, neajutorat pare a fi altceva decît substanţă a destinului. Numai el e plin de nemulţumire, de pretenţii şi veleităţi, pus pe revendicări şi dornic de revanşă. Lui nu-i ajunge niciodată cît şi ce i s-a dat.

Ironia soartei – blîndeţe inumană – ţine să ne înveţe că noi sîntem destin. Metafora lui Conchis – întîlnirea eului actual cu cel viitor într-un moment crucial al existenţei – este aceea a dobîndirii conştiinţei destinului, a recunoaşterii albiei certe în care apele vieţii îşi vor urma nestingherite de vreo conştiinţă vrăjmaşă cursul. Această joncţiune pulverizează ultimul obstacol al orgoliului, dînd curs liber mîndriei fluviatile a sorţii.

Soarta poate fi aspră în lipsa ei de înţeles uman, dar nu este nici malefică, nici benefică. A accepta ironia soartei ca model al veşnicei nepotriviri dintre aşteptări şi fapte (proverbiala socoteală de acasă contrariată de cea din tîrg) înseamnă a fi de acord cu maliţiozitatea ei, cu jocul neaşteptat, răutăcios al întîmplării. Răutăcios – cum îl arată chiar cuvîntul – nu este răul, ci acela ce doar i-a împrumutat haina şi s-a travestit pentru a comite răutăţi : răul benefic mărunţit pentru a-i anula virulenţa şi a-l preschimba în vaccin. Şi vaccinul înţeapă cum arde şi urzica soarelui – dar înţelesul lor este acela că nu te poţi retrage sub clopotul incubatorului fără a fi degenerat, imatur pentru destinul tău de om.

Conchis e oarecum o personificare a destinului. “Chipul lui era ca o mască lipsită de emoţii. Două riduri adînci se desenau de la baza nasului la colţurile gurii – semne ale experienţei de viaţă, ale spiritului autoritar, ale intoleranţei faţă de prostie. Părea puţin nebun, nu periculos, dar nebun.” Masca şi comportamentul lui reţin doar cîteva trăsături esenţiale stilizate ale umanului care impun şi solicită partenerului o anume atitudine şi ţinută. I se adresează lui Nicholas de la prima întîlnire scurt, tranşant, fără menajamente, amabilităţi şi politeţuri:

“– Ai venit să mă vezi. Te rog. Viaţa e scurtă.”

Nicholas e introdus astfel într-o zonă a urgenţei existenţiale în care convenţionalitatea nu mai reprezintă decît preţiozitate şi afectare sterilă, moft şi fandoseală parazitară ce plictisesc doar timpul. “Stilul lui sacadat – spune el despre Conchis – era patologic. Nu numai ca şi cum af fi vrut să scape de mine, ci să scape de timpul însuşi.” Abolirea sclifoselii psihologice cu toate complicaţiile şi ocolişurile ei face parte din ritualul purificator săvîrşit în tinda destinului, în sala de aşteptare. Dar asta înseamnă nu numai dezbrăcarea unui costum şi renunţarea la un rol, ci şi înţelegerea faptului că în noua situaţie ele au devenit inoperante, că răspunsurile trebuie să devină simple, directe, neamortizate de convenţii, căpătînd astfel amplitudinea dezinvoltă a vieţii.

Din atitudinea lui Conchis transpare paradoxala discreţie cu care insistenţa destinului ne veghează: “Aparent nu-l interesa persoana mea, totuşi mă urmărea şi aştepta. Încă de la început mi-am dat seama că, deşi era indiferent, mă urmărea şi aştepta.” Calmul acestei indiferenţe va fi dublat de fermitatea tandră a unei mîini aşezate părinteşte pe umăr, astfel încît Nicholas va accepta strania protecţie: “Ştiam că se joacă pe seama mea […] Mai ştiam însă că intr-un fel mă îndrăgea.”

Inumanitatea (lipsa de menajamente) a lui Conchis sugerează stihialitatea destinului şi eroarea de a-l considera o persoană şi de a încerca să intri în raporturi personale cu el. Numele său trimite la englezescul conch (= ghioc, scoică, Venus) evocînd ecoul unui ocean obiectiv de iubire, la conchy (adversar al războiului) amintind oroarea pentru durerea inutilă (deliberată, sadică ce-l caracterizează pe om în bestialitatea lui), dar şi preferinţa pentru suferinţa purificatoare, fertilă şi roditoare, şi, în fine, la concizie şi laconism, la genul de subtilitate ironică ce face totdeauna omisiunea elocventă. Acesta e motivul pentru care toate încercările lui Nicholas de a-l înţelege la modul comod şi comun psihologist eşuează:

“Nu-l puteam prinde, toate raţionamentele mele se terminau într-un paradox. Dacă într-un fel ceea ce povestise îl făcea mai uman, mai supus greşelii decît îl văzusem pînă acum, ştiam că nu era prima dată cînd o spunea. Sinceritatea premeditată, calculată nu se compară cu spontaneitatea haotică. Obiectivitatea lui avea o dimensiune în plus, fatală care semăna cu cea a romancierului faţă în faţă cu personajul, şi nu a bătrînului care-şi rememorează trecutul. Ceea ce intenţiona să fie autobiografie era de fapt biografie, era o lecţie deghizată sub forma confesiunii . Nu eram atît de orb încît să nu înţeleg morala.”

Conchis este simbolic forţa elementară căreia e de-a dreptul absurd să-i reproşezi lipsa sentimentelor umane. La afrontul lui Nicholas:

- “În ce măsură faptul că nu vă sînt simpatic face parte din rolul pe care vi-l atribuiţi dumneavoastră?” – el îi serveşte o nouă lecţie de virilitate:

- “Doar foarte puţini oameni îmi sînt simpatici. Şi cei de vîrsta şi sexul dumitale îmi plac şi mai puţin. Ideea că ne plac oamenii este o iluzie pe care trebuie să o păstrăm în noi dacă vrem să trăim în societate. Dar eu am expulzat-o de mult, cel puţin cît trăiesc aici. Tu vrei să fii iubit? Eu mă mulţumesc să ‘fiu’, să exist. Poate într-o zi ai să înţelegi şi tu ce înseamnă asta. Şi ai să zîmbeşti. Un zîmbet aprobator, un zîmbet sarcastic.”

Şi încă: “Simpatia nu este importantă între bărbaţi.”

Se anticipează astfel că relaţiile cu destinul şi afectele aferente lor sînt de cu totul altă natură decît cele dintre oameni. De altfel şi înţelesul întîmplărilor devine altul cînd nu poţi presupune în spatele lor intenţia umană: nu există explicaţii, lămuriri, precizări, nu sînt posibile justificări şi cazuistică ipocrită. Destinul îţi propune doar o suită de încercări a cărei ordine este guvernată de hazard. Întîmplările trebuie asumate printr-un efort imaginativ fără a vedea vreo legătură sau continuitate între ele, ca pilde şi parabole – ca şi cum ar conţine o morală, o învăţătură. Riscul de a da sens evenimentelor revine în întregime individului ce le trăieşte, singurul căruia îi sînt destinate, căci el nu poate fi în nici un fel confirmat de alte instanţe.

“ – Mi-ar plăcea – spune Nicholas – mai mult dacă aş şti şi ce înseamnă.
Asta l-a amuzat. S-a aplecat pe spate şi a zîmbit.
– Dragul meu Nicholas, oamenii spun acest lucru de cel puţin zece mii de ani. Reacţia comună a tuturor zeilor cărora li s-au adrest a fost de a nu fi dat nici un răspuns.
Zeii nu sînt aici să răspundă. Dumneavoastră, în schimb, sînteţi.
– Nu mă voi aventura acolo unde şi zeii sînt neputincioşi. Să nu-ţi închipui că eu ştiu răspunsurile. Nu le ştiu.”


Mai tîrziu, cînd lui Nicholas i se va confirma că este printre cei aleşi sau ca în povestirea parabolică – magician, dacă în sufletul său s-ar fi produs distilarea exigenţei şi convertirea la cooperarea cu destinul, el ar fi putut rosti asemenea lui Heraclit din anecdotă: “Sînt zei şi aici” , fără ca vreun răspuns (explicit) al acestora să-i mai fie necesar.
Confruntarea cu destinul exclude siguranţa interpretării faptelor. Nu există o realitate, ci o serie de realităţi care se substituie una alteia după unghiul din care sînt privite faptele, după datele noi ce survin între timp, după modelele de acţiune şi înţelegere asumate. Lui Nicholas i se atrage atenţia: “Cred că ai constatat că eşti în mîinile unui om abil în reordonarea realităţii.” Această substituţie este potenţial infinită, iar modelul romanului poliţist, care crede într-un criminal ascuns cu perfidă abilitate, este neavenit în această schimbare psihologistă de decor.

Nesiguranţa este dublată şi de ameninţarea bruscheţii, a brutalităţii – a frustrării psihologice – cu care orice situaţie se poate schimba capricios, jocul poate înceta, evenimentele pot fi întrerupte înainte de a-şi găsi sensul, răspunsul, posibila continuare. “Şi brusc mi s-a făcut frică: după cele întîmplate în seara precedentă, totul se terminase. Dispăruseră defintiv cu toţii.” Abrupt, jocul destinului pare să neglijeze total şi compromiţător exigenţele psihologiei individuale:

“Era de necrezut. Poate că trebuia să găsesc răspunsul în descoperirea neaşteptată că se puteau foarte bine lipsi de mine. Mi se dădea astfel o obscură lecţie metafizică referitor la locul omului în univers, la limitele egocentrismului. Dar aducea mai degrabă a cruzime gratuită, asemănătoare cu obiceiul de a chinui animalele decît cu dorinţa de a da cu adevărat o lecţie.”

În realaţia cu destinul nu există consideraţie sau desconsiderare pentru individ (aprecieri provenite din analogia cu relaţiile dintre oameni), ci doar încercări şi bruşte reconsiderări ale stărilor de fapte. Aspre, dure, abuzive – ele sînt tot atîtea mijloace prin care destinul îşi manifestă cruzimea şi cruditatea, maniera în care împrospătează, înviorează, reînsufleţeşte izvoarele vieţii.

Simţul infatuat al certitudinii realităţii (care foarte curînd se va dovedi simplă şi inconsistentă închipuire) îl face pe Nicholas să-i declare impertinent lui Conchis:

“ – Îmi pare sincer rău că v-am încurcat planurile.”
Replica lui Conchis – demnă de puterea absolută şi misterioasă a destinului – este:

“ – Tot ce se întîmplă face, de fapt, parte din planurile mele.”

Numai iluzia de moment a trecerii de pe un plan (al realităţii) devenit superfluu pe unul aparent mai ferm dă impresia de certitudine, suficientă la început pentru ca Nicholas să-şi joace cu aplomb rolul. Nici o realitate nu este însă nimic mai mult decît încă o minciună a lui Dumnezeu.

Asemenea maieuticii lui Socrate, ironia soartei este una didactică. Ea îl învaţă pe om – fără a-l dăscăli – ca în deplină nesiguranţă, din feluritele încercări la care e supus să-şi recunoască greşelile pentru ca în cele din urmă să-şi înţeleagă răspunderea. Cu maliţiozitatea-i caracteristică, Conchis afirmă că numai “de aptitudinile noastre de a trage învăţăminte din rolurile pe care ni le atribuim noi înşine în viaţa de toate zilele” depinde dacă viaţa noastră va fi în final o tragedie sau doar o banală comedie. În aceasta ar consta ultimul model din suita celor propuse pentru descifrarea înscenărilor de la Bourani, model care se apropie cel mai mult de o presupusă intenţionalitate generoasă a destinului: un teatru terapeutic-metafizic.

Ironia soartei e astfel un model meliorist, căci ea ne dă speranţa că destinul nu ne este ostil, că viaţa noastră nu este total predeterminată şi că, deşi nu sîntem asiguraţi de o bunăvoinţă providenţială, ni se zîmbeşte, poate cinic, poate sceptic adesea, dar ni se lasă un minimum de libertate şi iniţiativă favorabilă. “Experienţa m-a făcut să înţeleg – spune Conchis – ce este cu adevărat umorul. Este o manifestare a libertăţii. Tocmai pentru că există libertate, există umorul. Numai un univers total predeterminat ar putea trăi fără el. În final numai devenind victimă poţi scăpa de gluma de pe urmă – care constă tocmai din descoperirea că, tot retrăgîndu-te de peste tot, te retragi din tine însuţi pînă la punctul cînd nu mai eşti liber şi sfîrşeşti prin a nu mai exista. Este un lucru pe care majoritatea oamenilor nu l-au descoperit încă şi nu-l vor descoperi niciodată.”

Numai acceptînd ironia sorţii poţi scăpa de mania persecuţiei, poţi trece de la înjositoarea umilinţă la smerita mîndrie, poţi zîmbi destinului ca o victimă fericită, poţi spune liber deodată cu Camus: “Trebuie să ni-l închipuim pe Sisif fericit!” Eşti liber pentru că – refuzînd coşmarul – poţi închipui o fericire demnă, onestă, în cunoştinţă de cauză.

VIII De ce şi cum

“ – De ce vrei să ştii tot timpul unde te afli? N-ai auzit de imaginaţie?
– Bine jucat dar nu se prinde.
Răspunse zîmbetului meu cu răceală în ochi, apoi se uită în jos.
– Acum ştiu de ce nu eşti în stare să scrii poezie ca lumea.”


" – Dacă nu înţeleg de ce, încep să înţeleg cum" – vrea să creadă Nicholas.
Dădu din cap în semn că era invers.
"– Începi să înţelegi de ce, nu cum – este părrerea mai avizată a lui Conchis."

Prima replică din dialogul de mai sus exprimă, într-un mod forţat ironic, iritarea lui Nicholas, obsedat de nevoia unei explicaţii clare a punerilor în scenă de la Bourani. Explicaţia vizează intenţiile: motivele şi scopurile urmărite, şi trădează ambiţia de a deveni stăpîn (cel puţin cognitiv, “logic”) asupra unui domeniu al faptelor ce refuză să se lase constrînse de silnicia schemelor raţionaliste. Excesivul simţ al realităţii îl persecută pe Nicholas şi îl privează de starea de abandon necesară receptării semnificaţiilor sprituale ale celor petrecute.

“ – Eşti minunată […] nu ai idee ce stranie a fost această experinţă! Minunată şi stranie! Numai că – ştii, ce facem cu simţul realităţii? Poţi să i te opui pînă la un moment dat, ca şi gravitaţiei.”

Torturat de propria mentalitate meschină şi suspicioasă, Nicholas nu admite că de ce este o întrebare care împiedică apropierea de mesajul metafizic, de tîlcul liric al evenimentelor şi insistă în jocul enervant şi fără sfîrşit al lui da’ de ce cu perseverenţa propriului infantilism ce sîcîie imaturitatea sa adultă.

Replica sarcastică a lui Conchis restabileşte statu quo-ul pe care reproşul lui Nicholas încercase să-l pună la îndoială: nivelul său precar de înţelegere nu-i poate permite să se slujească de serviciile lui cum, prestanţa nemeritată pe care i-o acordă lui de ce, obsesia explicaţiei şi imposibilitatea de a accepta zădărnicia ei în cazul respectivelor întîmplări îi închid accesul la acel mod mai fertil de a întreba.

Închiderea obsesivă într-un univers mental în care toate relaţiile sînt privite prin prisma intenţionalităţii umane, psihologizarea meschină, interzice, falsifică, degradează relaţiile omului cu natura, cu stihiile, cu tot ce-şi păstrează misterul nealterat. Indiferenţa suverană ce le caracterizează pe acestea în relaţiile cu omul este gîndită pornind numai de la om şi de la intenţiile sale de stăpînitor absolut (dar totuşi neputincios) şi, în consecinţă, resimţită alterat în calificative antropomorfice ca: inferioritate, brutalitate, ostilitate, agresiune, cruzime, etc. Elaborarea unui model mai generos, în care relaţia să nu fie parazitată inutil de motivele spăimoase ale resentimentului uman, i-ar permite omului să se bucure de manifestarea liberă a fiinţei lor in-umane (dar nu neomenoase) beneficiind astfel de un transfer de energii prielnic vitalităţii sale.

Numai un asemnea model lipsit de infatuarea şi suficienţa umană impune ca întrebare de intimizare (şi nu de provocare şi de anchetare) pe cum. Cine vrea să ştie cum, vrea să se iniţieze, ţine să cunoască un chip pentru frumuseţea lui, o poveste pentru farmecul ei, un mod de a fi pentru demnitatea lui, un stil de a făptui pentru vraja şi poezia sa. Dacă explicaţia desfiinţează prin reducţie, mutînd accentul demnităţii ontologice de pe efecte pe cauze, descrierea înfăţişează, înfiinţează, ocroteşte firea fiinţei, se bucură de harul ei, îi revelează şi îi veghează misterul.

În mod simetric, la încheierea suitei de întîmplări derutante de la Bourani, ca o distilare a exigenţei din drojdia atîtor încercări, dialogul dintre Julie şi Nicholas consfinţeşte eşecul torturantului interogatoriu explicativ şi avansează, sub forma unei rugăminţi imperative, promisiunea relaxării fostei ierarhii a importanţei celor două întrebări:

(June sau Julie?)

“ – Nicholas, promiţi că ai să-ţi aminteşti toată viaţa ceva în legătură cu seara asta?
Mi-a venit să rîd.
– Ce?
– Că important e şi cum, nu numai de ce.”

Şi Conchis va recunoaşte eşecul atitudinii explicative în faţa misterului şi efectul ei anihilant asupra individului:

“A existat întotdeauna în mine un conflict între gustul pentru mister şi setea de cunoaştere. Ca doctor, ca socialist şi om al raţiunii, am ales-o pe cea de-a doua, am venerat-o. Dar am văzut atunci că eforturile mele de a explica realitatea în mod ştiinţific, de a-i da un nume, de a o caracteriza, de a o diseca pentru a extrage existenţa era o treabă la fel de absurdă ca şi cînd aş fi vrut să extrag aerul din atmosferă. Vidul astfel creat atrăgea după sine moartea cercetătorului, pentru simplul motiv că el se afla în mijlocul vidului.”

IX Ca şi cum

“Folosesc analogii, mă înţelegi, da?”

“Eu nu-ţi cer să crezi. Îţi cer să te prefaci că ai crede. Aşa va fi mai uşor“ – îi spune Conchis lui Nicholas cînd acesta se arată exasperat de cele întîmplate. I se cere astfel un efort de imaginaţie menit să contracareze excesivul său simţ al realitaăţii, să neutralizeze misticismul normalităţii – o comportare mai adecvată misterului care nu trebuie suspectat şi anchetat. Pentru ca întîmplarea să-şi spovedească tîlcul, să-şi mărturisească înţelepciunea ea trebuie îngăduită în toată ciudăţenia sa printr-o ipoteză lirică sau metafizică – ca şi cum ar fi adevărată în minunea ei, ca şi cum tîlcul ei ar fi aievea.

Cînd Nicholas se acuză cu ipocrizie – “Sînt indiscret. Mă scuzaţi.” –, Conchis îi replică: “Nu indiscret, poate lipsit de imaginaţie .” Investigaţia realist-detectivistă, obsesia explicaţiei nu sînt potrivite acolo unde este implicat spiritul (sau măcar speranţa sa) cu necesara lui ambiguitate şi deschidere. Ceea ce devine necesar aici este puterea fabuloasă a fanteziei, generozitatea ficţiunii ce îndreptăţeşte idealul. Dorind să-i stimuleze apetitul pentru imaginaţie lui Nicholas, Conchis extrage din chipul în care se lasă vînată o caracatiţă următoarea morală:

“Vezi realitatea nu este necesară. Chiar şi caracatiţa doreşte idealul.”

Gîndirea analogică, gîndirea lui ca şi cum este gîndirea caldă, pasionată, participativă (şi nu rece, calculată, indiferentă, asemenea celei explicative). Ea se bucură să afle tot ce e ciudat (= minunat în etimolgia sa slavonă) în speranţa unui posibil transfer (inexplicabil) la alte fiinţe şi fapte. Ea admite o putere străină de raţiune, cvasi-magică, aptă să tuteleze acest transfer. Nefiind afectată preţiozităţii explicării prin cauze şi robită pretenţiilor absolutiste ale raţiunii deductive, ea încurajează un mai liber joc imaginativ.

Ca şi cum nu poate explica, dar realizează o apropiere, o împrietenire, o tainică intimitate de autentică profunzime cu ceea ce nu poate fi în nici un chip explicat. Nu putem da o explicaţie lumii şi destinului, dar le putem da un chip care ni le apropie. Putem dărui totdeauna, prin forţa magică a închipuirii, o întruchipare misterului suveran. Şi această amăgire nu este fără rost, căci astfel invocăm – prin expresivitatea magică a întruchipării – energia misterului din care ne împărtăşim, de care ne simţim astfel pătrunşi.

Orice imagine autentică – rod al închipuirii participative – nu este decît o faţă a destinului, modul în care curajul nostru ne permite să-l privim şi să-l primim. Orice asemenea aproximare este deja un mit care constituie un mod de a înţelege situaţia noastră în lume şi a-i da un răspuns, a asigura un registru al simţirii şi un tip de comportament care să ne ghideze viaţa:

“Apoi brusc am înţeles – se destăinuieşte Nicholas. Nu aveam în mînă un bici şi nu mă aflam într-o cisternă subterană, ci afară într-o piaţă scăldată în lumina soarelui în urmă cu zece ani, şi în mînă aveam o mitralieră germană. Şi nu Conchis juca acum rolul lui Wimmel. Wimmel era în mine, în braţul meu încordat şi întins spre spate, în tot trecutul meu şi, mai ales, în tot ce-i făcusem lui Alison.”

Nu avem mai multă libertate decît aceea de a ne identifica cu modele mitice elaborate de spiritualitatea umană şi de a acţiona în consecinţă (dacă nu cumva sîntem în stare ca prin tangenţă la o mulţime de asemenea modele să dăm naştere unuia la fel de rotund ca ele). În cazul de mai sus, analogia, simţul unei solidarizări mistice cu acea imagine, îi este suficient lui Nicholas pentru a nu lovi.

“Dar în jocul de-a Dumnezeu, noi am pornit de la premisa că în realitate totul este ficţiune şi, totuşi, nici o ficţiune nu este necesară” – îi dezvăluie doamna de Seitas lui Nicholas. Logic vorbind, realitatea (= adevărul, certitudinea) nu are caracter de necesitate, iar ca iluzie împărtăşită de cei mulţi ea nu este decît o ficţiune oficializată, cea mai plată, mai fadă, mai banală dintre ficţiuni – ruina unui basm cu cuvintele lui Blaga – pentru a putea rămîne accesibilă tuturor. În acest caz criteriul adevărului (= ficţiune) nu mai poate fi necesitatea logică şi el este firesc înlocuit de nobleţea lirică: adevărul poate fi îmbogăţit, înnobilat asemenea minereului de uraniu, valoarea sa constînd într-un mai generos potenţial energetic al vieţii, într-o mai subtilă spiritualizare a sa.

X Fascinaţia destinului

“Ai vrea ca totul să se oprească? Să se termine mîine?”

“Conchis era agentul hazardului, evenimentul apărut la momentul oportun. Ca la Oxford, cînd după o perioadă de singurătate, întîlneam o fată şi începeam cu ea o aventură, aşa începusem acum un joc pasionant cu el. Doream din nou să trăiesc.” Cu toată frivolitatea comparaţiei se simte că jocul îl atrage şi-l pasionează pe Nicholas, reanimîndu-l şi reconfortîndu-l după depresiunea sinucigaşă.

Viaţa lui pe insulă va gravita ca un zbor de fluture hipnotizat în jurul stîlpului de foc iscat la Bourani. “Eram vrăjit de Bourani şi nu o tăgăduiam. O forţă magnetică mă atrăgea dincolo de zidurile şcolii în aerul albastru spre culmea centrală şi de cealaltă parte unde doream să mă aflu.”

Prins în mreaja evenimentelor, nici o exigenţă morală, nici o încercare ipocrită de a-şi ascunde sieşi (sau în scrisoarea nereuşită catre Alison) fascinaţia nu mai este posibilă. “Eram ca unul dintre navigatorii lui Ulise, transformat în porc, incapabil să mai fiu altceva. Am rupt toate paginile. Ceea ce vroiam de fapt să-i spun era că mă simţeam vrăjit şi că în mod absurd doream să fiu liber ca să fiu vrăjit.”

Schimbările de situaţie oricît de neplăcute sau de dure nu-l mai pot face îndepărta pe Nicholas de patima jocului. “Ştiam foarte bine că relaţia noastră şi rolul meu se schimbaseră din nou. Eu din musafir devenisem elev. Acum mă simţeam transformat în cal de bătaie.” Tot ce e ciudat şi straniu devine cu atît mai seducător. “Singurul instinct clar pe care îl am, dacă e vorba de instinct, e că dacă plecăm acum, niciodată în viaţă nu ne vom mai întîlni cu ceva asemănător.” Chiar atunci cînd presupunerile sînt deosebit de grave din punct de vedere moral (sechestrarea fetelor de către Conchis), fascinaţia primează: jocul trebuie să continuie cu orice preţ.

Misterul este legat de o anume promisiune, care sporeşte tensiunea emoţională a joclui şi diminuează subiectiv acuitatea pericolelor şi a riscurilor. “Trebuia să aştept să văd cum aveau întîmplările din noaptea aceea să influenţeze ‘scenariul’ de mîine. Şi am fost din nou cuprins de emoţie – să continuie jocul: acceptam şi minotaurul negru, n-avea importanţă, numai să continue, să ating în sfîrşit centrul labirintului şi să obţin recompensa pe care o doream.” Ba chiar anulează mînia cea mai legitimă în faţa faptelor devenite de-a dreptul sadice. “Cu toată furia mea, mă simţeam din nou cuprins de vechiul respect pentru tot ce realizase Conchis. Eram din nou prizonierul unui mit, incapabil să-l înţeleg, dar conştient că întîmplările trebuiau să continue, oricît de sinistre ar fi putut deveni.”

Dar toate acestea poate şi pentru că între timp au încolţit firave confirmări. “Umanismul lui Conchis se impunea şi de data sta. Mi-am dat seama, în timp ce-l ascultam, că în acel moment nu aş fi vrut să fiu în nici un alt loc, că tot ceea ce simţeam justifica experienţele de pînă atunci şi că experienţele prin care trecusem erau cuprinse în faptul de a fi în acel loc.”

XI Măreţia înscenării

“Măcelarul a căzut în genunchi şi a izbucnit în lacrimi.”


În urma scenei mitologice la care asistă ca spectator, Nicholas are presimţirea asumării viitoare a unui rol în piesă. “Aveam impresia că mai devreme sau mai tîrziu voi fi şi eu obligat să joc, că asta reprezenta o fază dintr-o aventură mai sumbră pentru care mă pregăteam într-o societate, un loc, ştiu şi eu ce, unde Miranda era nimic şi Caliban domnea.” Treptat, presimţirea se transformă aproape într-o invitaţie, într-o somaţie datorită amplorii pe care o ia înscenarea. “Puteam să încerc să mă mulţumesc ca spectator, să las aceste incidente stranii să se deruleze în faţa mea, aşa cum stai la cinematograf şi laşi filmul să se desfăşoare. Dar în momentul în care m-am gîndit la acest lucru, am ştiut că analogia este eronată. Nu se construiesc cinematografe pentru un singur privitor decît în cazul în care privitorul intră într-un sistem de intenţii.”

Şi destinul acţionează la fel – ca şi cum toată înscenarea ar fi făcută pentru un singur actor. Ca să-ţi asumi destinul trebuie să crezi cu mîndrie (şi totodată cu modestie) această enormitate: lumea întreagă este o scenă construită pentru tine şi tu eşti răspunzător de toată această fabuloasă dărnicie, măcar pentru că pricepi proproţiile ei copleşitoare. Amploarea spectacolului, generozitatea montării solicită o participare pe măsură, dînd impresia că ar exista o instanţă exigentă care ştie mai mult, care ar avea de fapt inţiativa, ar judeca şi ar conduce jocul. Şi, deşi evenimentele sînt cît se poate de stranii, aparent imposibil de legat între ele, sentimentul că ţi-ai fi întîlnit destinul le poate topi contururile cufundîndu-le într-o unică poveste, povestea ta care beneficiază de o incredibilă, măreaţă scenografie.

La Nicholas motivul grandorii revine: “… acea stupefacţie pe care o resimţeam de atîtea ori: că tot acest teatru era montat numai pentru mine”, dar fără posibilitatea de a-l distila într-o exigenţă care să-i schimbe comportamentul, simţirea, fiinţa. În final, în discuţia cu doamna de Seitas, această semnificaţie, care ar fi trebuit să fie derivată dintr-o generoasă ipoteză lirică, îi este explicitată – mură-n gură – şi lui Nicholas:

“ – Dar de ce această colosală punere în scenă – doar ca să forţaţi un biet ratat moral să devină conştient de acest fapt?

– Ti-ai pus vreodată întrebarea de ce evoluţia speciilor şi-a dat atîta osteneală să ajungă la această infinită diversitate de forme şi dimensiuni? Asta nu ţi se pare tot o inutilă punere în scenă?

[…]

– Că se oferă unora bătuţi în cap ca mine posibilitatea de a deveni ceva mai puţin imperfecţi?

– Ţi-ai dat vreodată seama de acest lucru înainte de vara asta?

– N-aveam nevoie să mi se spună că sînt departe de a fi perfect.

– Şi? Ai luat vreo măsură?

– Nu prea. Nu.

– De ce nu?

– Pentru că…

Am plecat ochii şi am oftat.

– Nu încerc să apăr ceea ce am fost.

– Dar refuzi să accepţi totuşi ceea ce ai putea deveni.”


Comparaţia cu evoluţia speciilor, dimensiunea cosmică a operei guvernate de hazard, ţinînd de o ordine mai înaltă şi mai generoasă, înglobantă, lipsită de sensul îngust al raţiunii umane a scopurilor clare, blînde, rezonabile, economice obligă omul ca printr-o supoziţie metafizică plină de nobleţe să convertească uriaşa risipă în dărnicie care îndatorează. În fond, e modul cel mai fertil de a resimţi recunoştinţă pentru gigantica montare care ne-a făcut posibili, de a ne simţi îndatoraţi, de a ne da seama care este datoria pentru care trebuie să ne riscăm libertatea: împlinirea în armonie cu dărnicia Firii, voia noastră cea bună învoită cu vrerea Fiinţei.

XII Puterea misterului

“Aflarea este umbra unei umbre
Şi totuşi naviga-vei etern către a afla
Aflînd mai puţin decît o fiară beată.”



În confruntarea cu destinul ne aflăm totdeauna faţă-n faţă cu misterul. Destinul pare să rămînă, în vremurile noastre sărace, unic moştenitor de Dumnezeu, mister al misterelor. El nu moşteneşte însă şi trăsăturile antropomorfice hiperbolizate care bîntuiau cerurile religiilor: subînţeleasa ordine benefică în stare să contracareze în cele din urmă tot răul pămîntean şi presupusa grijă providenţială căreia să ne putem încredinţa speranţele. Experienţa de la Neuve Chapelle îl convinge pe Conchis de acest lucru: “Acum ştiu că era faptul că noi credem că servim unui scop, că facem parte dintr-un plan, că totul se va sfîrşi cu bine pentru că undeva sus lucrurile erau bine judecate. Nu există nici un plan, totul este hazard. Ca să ne salvăm trebuie să contăm pe noi înşine.”

Concluzia lui Conchis este salutară: trebuie să contăm pe noi înşine în a afla adevărata noastră legătură cu destinul – acordul, legămîntul, învoirea – şi în această tentativă instinctul religios (filtrat pînă la a deveni doar esenţă poetică) ne este mai de folos decît întreaga ştiinţă şi cunoaştere.

“Misterul are energie. Imprimă energie în oricine caută un răspuns. Dacă dezvălui calea către mister, ceilalţi căutători vor fi lipsiţi de […] o importantă sursă de energie.” Acestea sînt rezultatele “cercetărilor” întreprinse de Conchis în legătură cu misterul. El deplînge pe bună dreptate soarta celor tineri, nevoiţi să trăiască într-o lume tot mai săracă în miracol: “Dar voi, ţine minte, aţi plătit preţul vostru: aţi pierdut o lume bogată în mister şi emoţii subtile. Nu numai specii de animale dispar ci şi specii de simţăminte. Dacă eşti destul de deştept, să nu deplîngi trecutul pentru ceea ce acesta nu a cunoscut, să te compătimeşti pe tine pentru ceea ce trecutul a cunoscut.”

E de la sine înţeles că o lume mai bună este una în care misterul e potenţat, miracolul multiplicat, taina sporită. Aici, progresul în ştiinţă nu are nici o însemnătate, căci nu e vorba de probleme de civilizaţie materială (rezolvabile tehnologic), ci de sănătatea psihică a speciei umane. “Omul are nevoie de mistere, nu de soluţionarea lor.”

Exemplificarea puterii cu care acţionează misterul aparţine tot episodului nervegian de la Seidevarre: “Nu ştiam ce vedea, dar ştiam că era ceva atît de puternic, atît de misterios, ceva ce explica totul. Secretul lui mi s-a luminat prin sursa de lumină care cobora asupra lui. El nu aştepta să-l vadă pe Dumnezeu. El îl vedea de ani de zile. El nu aştepta să i se ofere o certitudine, el trăia în certitudine […] El vedea un stîlp de foc peste apă. Ştiam că acolo nu exista nici un stîlp de foc şi că puteam demonstra că există doar în mintea lui Henrik.”

Dar înainte de dobîndirea unei asemenea credinţe, simultan cu fascinaţia şi energia misterioasă a destinului este resimţită nesiguranţa, incertitudinea, incoerenţa sa. “Cred că e un indiciu – susţine Julie, referindu-se la povestea de la Seidevarre –, locul pe care misterul îl ocupă în viaţa oamenilor. Că nu trebuie să fim niciodată siguri de nimic. O lume în care totul trebuie pus permanent sub semnul întrebării.” Şi cu altă ocazie: “Vorbeşte mult despre momentul experienţei. Despre modelul de comportament al unor indivizi puşi în faţa unor situaţii pe care nu le înţeleg. Despre cazurile de schizofrenie […] despre cum oamenii îşi dedublează personalitatea în mod etic şi în multe alte feluri în faţa necunoscutului. Într-o zi ne-a spus că necunoscutul este marele factor care motivează existenţa individului. Se referea la faptul că nu ştim de ce ne aflăm aici, de ce existăm, moarte, ce se întîmplă după. Totul.”

Lumea în care se resimte forţa destinului este una care nu poate da răspunsuri, care nu ne asigură de semnificaţia evenimentelor, pentru simplul fapt că este una in-umană, pentru că acolo nu există nici o intenţie în legătură cu individul uman şi nici o instanţă antropomorfică ce ne-ar putea-o comunica. Dacă există un Dumnezeu – obiectiv (ştiinţific) vorbind – numele lui este Hazard. În schimb această lume bîntuită de destin ne poate pune la încercare mai presus de simplele, trivialele şi univocele semnificaţii raţionale pe care le reclamă simţul realităţii: “Conchis era ca unii poeţi moderni: încerca să prindă zece sensuri cu un singur simbol.” Orice eveniment este prin ambiguitatea sa apt de o infinitate de semnificaţii ţinînd însă nu doar de un înţeles raţional realist, ci mai curînd de o angajare totală a individului în sensul sporirii amplitudinii puterii sale sufleteşti şi a adîncimii lui spirituale.

“Culmea ironiei – spune Julie despre strategia lui Conchis – este că nici nu sînt sigură dacă nu trebuie să calc regulile. Este persoana cea mai formidabilă. Un joc de-a v-aţi ascunselea… sau mai mult de-a baba-oarba. Te răsuceşti pînă îţi pierzi direcţia. Ce spune, capătă dublu sens şi chiar triplu.” În această situaţie, delicată prin deruta pe care o crează, singurul angajament serios şi grav în faţa destinului este acela care evită platitudinea realităţii pentru a accede spre orizonturi poetice tot mai elevate. Şi Nicholas acuză anemia şi precaritatea lirică: “Acolo sus, pe muntele Parnas, mi-am dat seama că lipsa ei de subtilitate, incapacitatea de a se ascunde după o metaforă mă enervaseră probabil, mă plictisiseră aşa cum poezia simplistă mă plictisea.”

Este firesc ca purtarea cuvioasă a lui Leverrier să i se pară cuviincioasă lui Conchis şi să o laude: “John a jucat foarte bine rolul celui care-l caută pe cel ascuns”, iar cea a lui Nicholas, autodeclarat ateu înrăit, care declamă superior (părere exprimată într-o discuţie despre Dumnezeu cu Julie în timp ce e preocupat să-i atingă picioarele pe sub masă): “Mai important decît atitudinea faţă de ce nu ştii niciodată? Mi se pare o pierdere de vreme, să i se pară inadecvată.

Orice ipoteză poetică înseamnă angajare totală şi responsabilitate maximă într-un context lipsit de orice garanţii, de aceea sfatul lui Conchis, cînd Nicholas se arată evident derutat, este: “Trebuie să fii exact ce hotărăşti.” Trebuie să-ţi joci rolul cu deplină convingere pentru valoarea lui spirituală. În această încredere în faptul că incoerenţa realului nu poate (şi nu trebuie) recuperată decît într-un plan superior, mai poetic, constă asumarea ursitei şi colaborarea la destin. Reacţia firească în faţa destinului este sfiala adaptativă, desfacerea de legăturile terestre, profane. Alesul se confirmă pe sine înfruntînd nesiguranţa – alegînd liber poezia destinului ca pe o veritabilă credinţă religioasă.

În timpul procesului este prezentă metaforic acea instanţă care tutelează întregul experiment: “Acum – la stînga mea – vedeţi o cutie goală. Dar nouă ne place să credem că înăuntru se află o zeiţă. O zeiţă virgină pe care nici unul dintre noi n-a văzut-o şi n-o va vedea niciodată. O numim Astareth cea Invizibilă. Cunoştinţele dumneavoastră despre literatură vă vor permite cu siguranţă, să ghiciţi ce simbolizează. Şi de aici, să vă imaginaţi cu uşurinţă ce încercăm noi, bieţi oameni de ştiinţă, să exprimăm.” Astareth este mama misterului, misterul erotizat, care seduce şi induce în cei cu care se confruntă iubirea destinului lor misterios.

Angajarea plină de încredere şi iubire este binevenită şi pentru a menaja fragilitate misterului, oricînd vulnerabil la absenţa consimţămîntului. “Mă lansasem în mijlocul celor mai extraordinare fantasmagorii ale unui bătrîn original, era clar. De ce să le fi creat, de ce să le fi realizat în acest fel, şi în special de ce să mă fi ales pe mine ca singur spectator? Era un mister. Ştiam că intrasem în ceva prea unic, prea bizar pentru ca să mai renunţ sau să-l stric din lipsă de răbdare sau de simţ al umorului .”

Niciodată avertismentele nu sînt de prisos: “Dacă-ţi spun stric totul. Nu-ţi spun decît că este o experienţă unică, incomparabilă, că, de fapt, nu se compară cu nimic în lume” şi nici entuziasmele nu sînt fără rost: “Totul este atît de fragil! Ca ţesătura de păianjen. Ca tot ce este intelectual şi dramatic Dacă ne-am purta într-un anumit fel, am putea distruge totul.” Orice reacţie prea făţiş violentă poate rupe vraja, poate întrerupe jocul:

“Ca şi cum nu am fi privit spre sud, ci spre viitor către o lume fără Prospero, fără domenii întinse, fără poezie sau fantezie, fără tandre promisiuni erotice… În picioare, între cele două fete, am simţit deodată cît era de fragilă încercarea nebună a bătrînului şi cît de fragil timpul însuşi. Ştiam că niciodată în viaţă nu voi mai trăi o asemenea aventură. Mi-aş fi dat viaţa ca această după-amiază să nu se sfîrşească, să se repete la infinit, să fie un cerc închis şi nu ceea ce era de fapt: un singur pas neînsemnat înainte, un simplu pas ce nu mai putea fi făcut înapoi.”

De fiecare dată cînd apropierea de mister devine minimă apare sfiala sau poate imposibilitatea de a-l numi. În următorul dialog (în care Julie explică lui Nicholas), în momentele cînd se ajunge la esenţial apar inevitabil şi invariabil elocventele puncte de suspensie:

“ – A ameninţat el că opreşte spectacolul?

– Nici nu trebuie. Dacă nu am avea senzaţia că trăim cea mai grozavă experienţă din viaţa noastră… Ştiu că el îţi poate părea absurd. Înnebunitor. Un ramolit bătrîn. Cred însă că a descoperit cum se ajunge la…

Nici de data asta n-a terminat fraza.

– La ceva interzis cunoaşterii mele?

– Un lucru pe care l-am regreta amarnic dacă-l ratăm şi – continuă – încep să-mi imaginez ce este. Nu aş putea să-ţi explic coerent, chiar dacă… “


Cînd la proces Nicholas resimte momentul de înţelegere, de respect reciproc în urma hotărîrii sale de a renunţa la răzbunare, taina se amplifică şi se agravează într-o tăcere maiestuos virilă:

“Vedeam toate acestea în ochii lui Conchis: se demnonstrase ceva chiar mai mult decît eleutheria şi eu eram singura persoană dintre toţi cei de faţă care nu ştiam ce era. I-am cercetat privirea căutînd acest răspuns, dar era ca şi cînd te-ai fi scufundat în noaptea cea mai neagră. O mie de întrebări îmi tremurau pe buze, îmi tremurau în minte, dar au murit acolo.
Nici un răspuns. Nici o mişcare.”


La fel de tainic este simţămîntul pe care Nicholas îl simte încolţind în sine: “În mine se înrădăcinase un sentiment nou care eram conştient că fusese sădit de Conchis şi care germinase acum, în tăcerea şi absenţa pe care o crease deliberat, în jurul meu. Un sentiment care mă chinuia zi şi noapte, pe care îl dispreţuiam, îl dezaprobam şi de care încercam să mă eliberez; dar care continua să crească, ca un embrion nedorit în pîntecele mamei, umplînd-o de furie, dar uneori şi de tandreţe, simţindu-se năpădită tocmai de acest sentiment de… dar nu puteam rosti cuvîntul.”

În fine, doamna de Seitas îi transmite lui Nicholas o sibilinică şi ocultă povaţă (nedivulgată cititorilor):

“ – Nicholas, nu ţi-am spus care a fost cealaltă poruncă pe care şi eu şi soţul meu am respectat-o unul faţă de celălalt.
Mi-o spuse fără nici cea mai mică umbră de zîmbet. Se uită un timp drept în ochii mei, apoi se urcă în taxi.”


Toate acestea ne îndeamnă să credem că despre mister ca existenţă suverană sîntem îndreptăţiţi să ne pronunţăm doar astfel:

“Ceea ce nu are nume.”

XIII Iniţierea în miracol

“Întărîtaţi de această primă crimă, monştrii nu s-au oprit aici; s-au priceput apoi să întindă trupul gol cu pîntecele pe o masă mare, să aprindă lumînări, să-i aşeze imaginea mîntuitorului pe cap şi au îndrăznit să săvîrşească pe şalele acestei nenorocite cele mai de temut din misterele noastre.” Marchizul de Sade


“Urma să fii ca un om care traversează o pădure de alternative diverse, ghidat de o voce misterioasă, mai multe voci, chiar, – voci care nu ştiau nici ele (astea eram noi) care erau, de fapt, aceste alternative.” Pe parcursul povestirii, pentru a înlesni iniţierea în miracolul întîlnirii cu destinul, a înţelegerii şi eventual a asumării sale, este totdeauna binevenită o călăuză. Aşa cum acest rol l-a jucat pentru Conchis de Deukans (cel puţin în povestirea pe care o află Nicholas), pentru Nicholas rolul va fi jucat de Conchis şi de cele două fete.

De la prima întîlnire, Conchis îi dă de înţeles lui Nicholas că în faţa sa se deschide o perioadă plină de promisiuni – “Eu te invidiez pentru singurul lucru care contează. Tot ce ai de descoperit se află înaintea dumitale” –, în care îl va însoţi în mod prielnic: “Cred că vom descoperi multe lucruri împreună.”

Mîna încurajator şi patern aşezată pe umăr este şi ea un semn benefic al protecţiei şi al încrederii. Nici alte atitudini nu sînt lipsite de apropouri directe şi gesturi semnificative: “Stătea în dreptul uşii cu o privire foarte pătrunzătoare. Parcă se concentra să capete forţă pentru a-mi dezvălui misterul. Apoi spuse:

– Sînt vizionar.”


Întrebări care sună a îndemn şi provocare (“Eşti un ales?”), avertismente încurajatoare (“Ştiu despre tine ce nici tu nu ştii, Nicholas, şi tu eşti vizionar. Tu pari sigur de faptul că nu eşti. Ştiu.”), atenţionări ironice (“Am vrut să-ţi atrag atenţia”), povestiri, discuţii, parabole, indicaţii, sugestii mitice şi literare însoţesc tot timpul, ca un comentariu ce ghidează prin hăţişul întîmplărilor, drumul lui Nicholas.

Privit în liniile sale generale, întregul roman este unul al iniţierii, iar evenimentele, cu tot cursul lor real, sînt regizate pentru tîlcul şi învăţătura lor. Jocul lui mi se părea compus din două elemente: unul didactic, celălalt estetic. Nu vedeam dacă fanteziile măiestrit construite ascundeau înţelepciunea sau nebunia. Înclinam către a doua alternativă. Părea mai logic să fie jocul unor manii decît al raţiunii.” Nu conţinutul, în vulgaritatea reală a evenimentelor, contează, ci metafora, structura izomorfă cu aceea a succesiunii, legăturii, impactului şi înţelesului oricăror fapte cînd capătă coerenţă de destin.

Montarea, scenariul, jocul ţin să realizeze un model analogic al destinului, mai profund, mai autentic, mai dens decît platitudinea realităţii, decît suficienţa normalităţii, printr-o substanţială infuzie de poezie. Crearea unor realităţi mai reale decît realitatea ca extindere fantastică a metodei lui Stanislavski este intenţia lui Conchis, a unei realităţi mai demne, mai esenţiale – înnobilate.

Relaxarea convenţiilor teatrale, la care se face aluzie mai jos, nu face decît să creeze o metaforă mai plastică, gata să se muleze pe exigenţele destinului. “În timpul războiului, cînd am avut mai mult timp să reflectez şi n-am avut prieteni care să mă distreze, am conceput un nou gen de teatru în care să fie abolită despărţirea convenţională dintre actori şi public. În care să nu se mai ţină seama de împărţirea tradiţională a scenei, de noţiunile de avanscenă şi de sală. În care să nu se mai acorde atenţie ideii de continuitate a spectacolului în timp şi spaţiu. Naraţiunea, intriga rămîneau fluide, desfăşurîndu-se între două puncte fixe: punctul de plecare şi deznodămîntul dinainte stabilit. Între aceste două puncte, participanţii îşi inventau singuri acţiunea.” Această analogie relaxată fluidizează cele două entităţi care-şi amestecă umorile contaminîndu-se.

Putem încerca o modestă definire a destinului ca fiind o realitate absorbantă, aptă de îmbogăţire prin asimilarea tuturor sugestiilor simbolice şi mitice la îndemînă. Iniţierea ar consta atunci în sensibilizarea pentru şi în acceptarea acestei invazii împrospătătoare, în dobîndirea apetitului pentru o realitate dens spiritualizată. Dar toate acestea se petrec numai ca o schimbare de atmosferă, ca deschidere a unei ferestre pentru împrospătarea aerului unei realităţi stătute prin pătrunderea miresmei înviorătoare a poeziei.

XIV Răscrucea întîmplării – derutarea

“Toate ipotezele erau aiurea, lipsite de temei.”


Orice moment de intensitate maximă, orice lovitură a soartei provoacă prin impactul produs descumpănire şi perplexitate. Starea de dezorientare şi de derută nu este însă doar o simplă năuceală, ci şi clipă revelatoare a minunii, clipă în care întîmplarea apare ca o răscruce a destinului, ca o schimbare a rutei, ca reorientare a drumului vieţii.

Clipa rămîne primejdioasă prin nesiguranţa pe care o induce. “Mă cuprinse din nou frica, sentimentul unui mister ce mă ameninţa. Realitatea părea atît de fragilă aici sub pomi, sub soarele arzător.” Primejdia este însă primejdia cea bună, aceea care în chip magic substituie o realitate securizantă pînă la banalizare cu una plină de incertitudini, dar fascinantă şi seducătoare prin misterul ei. “Nu trebuie să fim niciodată siguri de nimic. O lume în care totul trebuie pus permanent sub semnul întrebării. Asta încearcă el să creeze aici.” Hazardul – regizat de Conchis – este doar modul de a incita şi stimula imaginaţia amorţită de o realitate stătută şi searbădă.

Energia misterului este mai activă “cînd (oamenii – s. m.) sînt puşi în situaţii pe care nu le înţeleg. Cînd nu prea înţeleg ce rol sînt chemaţi să joace.” Cînd faptul că “ne dăm seama că nu sîntem siguri de nimic” ne aduce în starea de urgenţă poetică, ne constrînge la un răspuns la cea mai înaltă tensiune. Energia nesiguranţei se preschimbă atunci miraculos în certitudine lirică orientativă, în directivă poetică luminiscentă.

Cotitura pe care o face de destinul în acel moment este şi o reoriginare care deschide posibilităţi nebănuite înainte, care prevesteşte viitorul – o renaştere care merită o nouă ursită, o schimbare de zodie. “Pentru că trecutul conţine prezentul, Seidevarre conţinea Bourani. Tot ce se va întîmpla aici, tot ceea ce determină întîmplările din prezent se afla parţial, ba chiar esenţialmente, în ceea ce s-a petrecut acum treizeci de ani în pădurea aceea din Norvegia” – ilustrează Conchis forţa regenerativă şi proiectivă a întîmplării devenită minune, răscruce a destinului.

Propriile trăiri incandescente sînt ridicate la rang de simbol şi – devenite stîlpi de foc călăuzitor – înrîuresc profund simţirea, atitudinile, comportamentul individului. “Şi pe mine m-a învăţat să fiu umil pînă la ferocitate. Am înţeles sensul misterului profund. Am înţeles zădărnicia atîtor lucruri pe care noi le credem importante.” Sînt momente în care destinul se împlineşte şi se articulează, cînd substanţa vieţii se împrospătează ca dintr-un nou izvor şi se pătrunde de o forţă mitică regeneratoare. Întîmplările devin sacre, capătă aură de mit şi se înşiruiesc legendar, îndreptăţite de o fabuloasă mîndrie, într-o mitologie personală.

“Nu sugerez nimic. Între cele două evenimente nu există nici o legătură. Nu poate fi găsită nici una. Sau, mai bine-zis, singura legătură sînt eu. Eu sînt cel care dau un sens acestei coincidenţe.
Simţeam în vocea lui o nuanţă de mîndrie neobişnuită, ca şi cum ar fi fost realmente convins de faptul că dacă cele două evenimente identice au avut loc în acelaşi timp, lui i se datora întrucîtva.”

XV Convertirea

“El era tipul care voia să schimbe totul şi, neputînd, ardea de nerăbdare şi nu mă avea decît pe mine, un microcosm minuscul, să mă convertească sau să mă deteste.”


“ – Eu sînt Astarte, mama misterului.

Ochii frumoşi cenuşii-violet erau acum mari, iar eu am schiţat un zîmbet. Vroiam să simtă că ajunsese la fundul sacului. Nu mai era ceasul să improvizeze.

– Regret eu sînt ateu.

Lăsă masca jos.

– Atunci eu trebuie să te convertesc.

– La arta mistificării?

– Printre altele.”


Convertirea pe care o făgăduieşte Julie este de fapt dobîndirea unei credinţe sau trecerea de la misticismul normalităţii la încrederea în mister. Nicholas confundă cu încăpăţînarea-i caracteristică realităţile, care nu sînt decît minciuni convenţionale şi codificate consensual, cu realităţile mai reale decît realitatea, care sînt minciunile lui Dumnezeu. Dacă minciuna umană este numai mistificare menită să ascundă ceva compromiţător, să deghizeze un viciu în virtute, minciuna lui Dumnezeu este o revelare, ea înfăţişează misterul ca mister, face să se ivească ascunsul ca ascuns şi îl împărtăşeşte astfel – fără să-l împartă – tuturor (celor aleşi şi dispuşi să rişte pentru el).

Fără să aibă nevoie de biserici şi confesiuni, sentimentul sacrului – esenţă a religiozităţii – stabileşte ierarhia inviolabilă, incoruptibilă, de nevătămat a lucrurilor. În acest sens se face apel la religiozitate, a cărei vitală indispensabilitate este invocată ironic de Conchis: “n-ai să te-apuci să te îndoieşti de Dumnezeu”. Problema este – abandonînd ironia şi metafora – cum să nu fii fără nici un Dumnezeu, fără a crede totuşi într-un anume Dumnezeu ratificat dogmatic.

Misticismul normalităţii, credulitatea mistică într-o anume realitate (dimpreună cu biserica sa adoptivă), nu poate fi zguduit şi ruinat decît de o lovitură a soartei. La Neuve Chapelle, Conchis abandonează credulitatea în providenţa divină a celor “legaţi de datorie, incapabili de opţiune, care suferă la cheremul idealurilor sociale. Omenirea crucificată, urcînd pe cruce (de bună voie – s. m.)”, falsa certitudine “că servim unui scop, că facem parte dintr-un plan, că totul se va sfîrşi cu bine pentru că undeva sus toate lucrurile erau bine judecate” şi se converteşte la exigenţa încrederii în sine – “Nu există nici un plan, totul e hazard. Ca să ne salvăm trebuie să contăm pe noi înşine” –, la o fidelitate adîncă şi gravă faţă de existenţă:

“Febră. Ceea ce eu credeam că este febră era focul vieţii, pasiunea de a trăi. Acum ştiu. Un delirium vivens. Nu vreau să mă apăr. Tot ce este deliria este mai mult sau mai puţin antisocial, spun eu din punct de vedere clinic, nu filosofic. Experienţa mea a fost exact inversul a ceea ce metafizicienii germani şi francezi ai secolului nostru ne-au asigurat: că tot ce este un ‘alt’ este ostil individului. Mie tot ce era un ‘alt’ mi se părea o minune. Chiar şi cadavrul, chiar şi chiţcăitul şobolanilor. Şansa experienţei, fie ea de frig, de foame, de greaţă era un miracol. Imaginează-ţi momentul în care ai descoperi că ai un al şaselea simţ pînă atunci nebănuit – ceva ce nu include văzul, pipăitul – cele cinci simţuri cunoscute. Un simţ mai adînc din care celelalte se trag. Cuvîntul ‘a fi’ nu în sens pasiv şi descriptiv, ci activ… aproape imperativ.
Înainte ca noaptea să se fi scurs am ştiut că fusesem, în termenii credinţei, convertit. Este adevărat că lumina pogorîse de sus, pentru că fusese o noapte cu obuze, cu stele. Nu aveam sentimentul lui Dumnezeu. Trăisem în noaptea aceea o întreagă viaţă.”


Şi, pentru a combate posibilul şi neavenitul amestec al judecăţii moralizatoare în cele întîmplate (şi relatate) Conchis adaugă: “Încerc să-ţi descriu ce mi s-a întîmplat, ce eram. Nu ce ar fi trebuit să fiu. Nu binele şi răul în termenii pe care conştiinţa îi judecă. Te rog să nu uiţi asta!”

Convertirea (din păcate reversibilă) a lui Nicholas se petrece printr-o analogie cu modelul (sosirii la Bourani) oferit de Conchis:

“Mi-am dat seama, în timp ce ascultam, că în acel moment nu aş fi vrut să fiu în nici un alt loc, că tot ceea ce simţeam justifica experienţele de pînă atunci şi că experienţele prin care trecusem erau cuprinse în faptul de a fi în acel loc. Conchis vorbise despre întîlnirea cu viitorul, de sentimentul că viaţa lui ajunsese la un moment deplin, perfect echilibrat atunci cînd a venit la Bourani. Treceam acum prin experienţa pe care o descrisese. Un nou fel de acceptare de sine, a faptului că eram acest trup şi această minte cu toate virtuţile, cu toate viciile mele. Înţelegeam că nu am altă alternativă. Ajunsesem să înţeleg faptul că exista un alt fel de forţă diferită de vechea mea accepţiune a cuvîntului bazată pe iluziile ambiţiei.
Toate greşelile din viaţa mea, egoismele, aberaţiile, trădările, toate se potriveau, erau sursă de construcţie, nu de haos, pentru că, sigur, nu aveam altă alternativă. Nu eram într-un moment al marilor hotărîri morale sau de alt fel. Acceptîndu-mă ca atare, nu renunţam la cel care ar fi fost să devin. Pasul făcut ducea înainte, şi în sus.”


Sentimentul sacru al destinului se anunţă printr-o certitudine a împlinirii în acel loc şi în acea clipă, care goneşte iluziile ambiţiei şi se vădeşte printr-o îndreptăţire a tuturor întîmplărilor (aparent fără rost) ale vieţii de pînă atunci, care îşi află astfel şi acum tîlcul printr-o bruscă iluminare. Ea dă unitate, consistenţă şi coerenţă vieţii anterioare, căci este o curajoasă şi proaspătă acceptare lirică de sine (şi concomitent o renunţare generoasă la veleităţi şi pretenţii, la nemulţumiri şi reproşuri), ce abia acum deschide perspective unui viitor demn şi elevat. Este înţeleasă astfel forţa exigentă a ursitei, faptul că numai adunate în matca sorţii apele vieţii dobîndesc puterea calmă şi gravitatea tăcută a fluviului – maturitate de destin.

Convertirea înseamnă trecerea de la stadiul estetic sau etic la cel religios, de la frivolitate la gravitate, de la nefericita manie a persecuţiei la exigenţa fericirii. Ea este însă şi o conversiune, o resemnificare a tuturor lucrurilor dosite pînă atunci sub minciuna etichetei, arestate după gratiile convenţiilor. Este ceea ce doamna de Seitas îi mărturiseşte lui Nicholas în final:

“Nicholas, dacă vrem să reproducem, fie şi numai parţial, cîte ceva despre legile misterioase care guvernează existenţa, atunci trebuie să ştim să depăşim unele convenţii pe care omul le-a inventat pentru a ţine în frîu aceste scopuri fundamentale.”

Lucruri banale şi neînsemnate, lucruri consemnate şi puse la index, lucruri considerate nefaste îşi dobîndesc strălucirea, splendoarea, prielnicia, căci, renunţînd la ambiţii, e convertită însăşi dorinţa. Tot ce purta o marcă prea socializată se emancipează, îşi recapătă libertatea şi prospeţimea, îşi caută şi îşi găseşte acordul şi armonia.

Acceptarea de sine fără nostalgia vinovată a unei alte înzestrări mai generoase şi a altor conjuncturi mai favorabile (de fapt alternative imposibile), fără lamentarea neputincioasă şi defetistă pentru privaţiuni şi precarităţi, pentru neprielnicia locului şi vitregia vremurilor, presupune o schimbare radicală de opţiune: datul se preschimbă în dar nemeritat, pe care numai strădania ulterioară de a-l răsplăti – de a te bucura de el, cultivîndu-l pe măsură – te poate face să-l meriţi.

Din acest loc şi din această clipă, privirea aruncată înapoi nu mai este mînioasă, ci recunoscătoare şi plină de o blîndă înţelepciune, convinsă că tot răul nezgîndărit fructifică şi e spre bine, iar aceea care scrutează viitorul aşteaptă cu răbdare şi cu netulburată speranţă – ajunînd – sărbătoarea zăbavnică a Firii.

XVI Distilarea exigenţei

“Eram din nou liber, dar era o libertate nouă… într-un fel purificată.”


Convertirea, indisolubil legată de conversiune, reevaluează relaţiile noastre cu tot ce ne înconjoară. Agresivitatea războinică, “guvernată de forţa brutală, de o aroganţă realmente lipsită de umor, de gustul prestigiului iluzoriu şi de prostia funciară” a “lumii bărbaţilor” care nu cunoaşte decît perversiunea puterii, tirania dominaţiei, sadismul proprietăţii este înlocuită de “relaţiile generate de nevoia pe care obiectele o au unul pentru celălalt, de nevoia de dragoste şi armonie”. “Războiul – spune Conchis – e o psihoză creată de incapacitatea noastră de a percepe relaţiile. Relaţiile noastre cu cei din jur: relaţiile cu situaţia economică şi istorică. Şi, mai ales, relaţiile noastre cu neantul. Cu moartea.”

În urma convertirii, întîlnirea cu destinul se revelează drept minune. Prin natura lor minunile nu se ţin lanţ şi spre necazul nostru nici o minune nu ţine – cum spune o prea cunoscută vorbă – mai mult de trei zile. Şi minunile putrezesc şi se descompun şi, numai intrînd în slujba lor, le poţi salva efemera mărturisire, le poţi distila exigenţa – prospeţimea, buchetul, tăria –, le poţi ajuta să biruie în baladă, să se înveşnicească în legendă. Destinul admite şi chiar solicită colaborarea, el îţi revelează de fapt responsabilitatea ca libertate, îţi cere imperios să renunţi la ambiţiile profane pentru o datorie sacră.

Episodul procesului, regizat cu aceeaşi constantă ironie, devenită acum sarcasm, îl pune pe Nicholas în postura de judecător mai mult decît penitent, în situaţia penibilă (pentru simţirea sa profund vexată) în care e constrîns la imobilitatea şi tăcerea necesare şi prielnice dealtfel unei veritabile judecăţi. Căci judecata este un act de autentică adîncire întru spirit, căreia orice reacţie exterioară îi poate aduce doar grave prejudicii, o poate vicia şi desfigura. Numai neîncrederea (confirmată de fapt anterior) în aptitudinile sale de a judeca sine ira et studio îl aduce pe Nicholas în această postură ciudată, penibilă, dar plină de un simbolism autentic: puterea spirituală a judecăţii nu este una efectivă care să dea satisfacţie dorinţei de răzbunare psihologică, gata să biciuiască isteric marea care i-a înecat corăbiile.

Situaţia lui Nicholas simbolizează de fapt pe aceea a oricărui ins în faţa propriului destin. Cu însemnele îndoielnice – şi hilare, şi magice – ale forţei sale spirituale, aşezat pe drept în jilţul de judecător, omul e învrednicit cu demnitatea fragilă a cumpănirii şi înţelepciunii: legat însă de mîini şi de picioare şi mut în faţa urgiei vremurilor, liber însă în cuget şi simţire să le înţeleagă ca ale sale, ca pe propriul (şi singurul) său destin pe care, cunoscîndu-l, trebuie să şi-l recunoască şi, în cele din urmă, să-i fie recunoscător.

Convertit pe moment, Nicholas nu o va biciui pe Julie, ţapul ispăşitor care i se oferă pe moment (“cel ce se face vinovat de crima de a distruge puterea de iertare a subiectului unui experiment”), va refuza răzbunarea isterică derivată din mania persecuţiei. Dar vindecarea lui de psihologismul justiţiar nu e deplină: “Am lăsat biciul în jos şi mi-am simţit ochii umplîndu-mi-se de lacrimi – lacrimi de furie, lacrimi de umilinţă”. Din ochii lui nu pogoară încă apa sfinţită a lacrimilor de recunoştinţă, de blîndeţe, de sacră mîndrie, de împăcare virilă. Destinul îi este încă ostil.

Totuşi, demnitatea şi măreţia tragică a unui moment de împlinire simbolică sînt resimţite şi de Nicholas: “Am avut deodată impesia că trăim, eu şi toţi cei de faţă, un moment de înţelegere, de respect reciproc. Din partea lor nu era decît uşurarea că eram aşa cum îşi închipuiseră ei, în spatele tuturor misterelor şi al tuturor umilinţelor. În ce mă privea, era certitudinea de a fi intrat într-o societate esoterică, a cărei înţelepciune era atît de profundă, în faţa căreia puteam vorbi fără pericol. Aşa cum stăteam acolo, atît de aproape de cele unsprezece tăceri, aproape de feţele lor lipsite de ostilitate dar şi de indulgenţă, feţe disociate total de furia mea, atît de aproape şi totuşi atît de depărtate ca figurile din adoraţiile flamande, m-am simţit deodată foarte mic, aşa cum te simţi diminuat în faţa unei opere de artă, în faţa unor anumite adevăruri care, prin contrast cu dimensiunile şi valoarea lor, ne fac să ne simţim cît sîntem de mici, cît sîntem de limitaţi.” Această înţelegere (“în tăcere, în flacără şi în nemişcare”, cum ar spune Camus) şi acea bruscă îndreptare spre “tron”, acea tăcută asumare a situaţiei (dacă ar fi pe deplin adevărată), ar putea desfiinţa ghilimelele peiorative ale tronului şi ar putea transforma cu adevărat exilul în împărăţie sau măcar le-ar putea consacra grandios simultane, coincidentia oppositorum.

Povestirea Prinţul şi magicianul, găsită de Nicholas în vizuină, caracterizată evaziv drept fabulă epistemologică şi ignorată de fapt, cu frivolitatea caracteristică a lui Nicholas, în adîncimea semnificaţie sale, merită să fie recitită în întregime pentru pilda limpede pe care o conţine:

”A fost odată un prinţ tînăr care credea în toate lucrurile în afară de trei. Nu credea în insule, nu credea în prinţese, nu credea în Dumnezeu. Împăratul, tatăl său, îi spusese că aceste lucruri nu există. Şi cum nu erau nici prinţese, nici insule şi nici vreun semn al existenţei lui Dumnezeu în împărăţia tatălui său, tînărul prinţ îi dădu crezare.

Dar într-o zi, prinţul fugi din palat şi ajunse în împărăţia vecină. Aici, spre uimirea sa, văzu insule în largul coastelor şi pe aceste insule nişte făpturi stranii şi tulburătoare cărora nu îndrăzni să le dea nume. În timp ce căuta o barcă pe mal, un bărbat îmbrăcat în haine de seară se aprope de el.

- Insulele de colo sînt adevărate? întrebă prinţul.

- Bineînţeles că sînt insule adevărate, răspunse bărbatul în haine de seară.

- Şi făpturile acelea stranii şi tulburătoare?

- Sînt toate prinţese adevărate şi autentice.

- Atunci trebuie să existe şi Dumnezeu! strigă prinţul.

- Eu sînt Dumnezeu, răspunse omul în haine de seară înclinîndu-se uşor.

Tînărul prinţ se întoarse acasă cît putu mai repede.

- Iată-te înapoi deci, îi zise Împăratul.

- Am văzut insule, am văzut prinţese, l-am văzut pe Dumnezeu, îi răspunse prinţul cu reproş în glas.

Împăratul rămase impasibil.

- Nu există insule adevărate, nici prinţese adevărate şi nici Dumnezeu adevărat nu există.

- Dar am văzut cu ochii mei!

- Ia spune-mi cum era îmbrăcat Dumnezeu.

- Dumnezeu era îmbrăcat în haine de seară.

- Avea mînecile hainei suflecate?

Prinţul îşi aduse aminte că aşa erau. Împăratul zîmbi.

- E un costum de magician. Ai fost păcălit.

Auzind acestea, prinţul plecă din nou în împărăţia vecină şi se duse pe acelaşi mal unde îi ieşi din nou în cale omul în haine de seară.

- Împăratul, tatăl meu, mi-a spus cine eşti, zise prinţul idignat. Data trecută m-ai păcălit, dar nu se va mai întîmpla. Acum ştiu că insulele nu sînt reale şi nici prinţesele nu sînt reale, pentru că tu nu eşti decît un magician.

Omul în ţinută de seară zîmbi.

- Nu eu te păcălesc, băiete, în împărăţia tatălui tău există multe insule şi multe prinţese, dar tatăl tău te ţine sub vraja lui şi nu le poţi vedea.

Prinţul se întoarse acasă gînditor. Cînd îl văzu pe Împărat, se uită în ochii lui.

- Tată, e adevărat că nu eşti Împărat, ci doar magician?

Împăratul zîmbi şi îşi suflecă mînecile.

- Da, fiule, sînt magician.

- Atunci bărbatul de pe mal era Dumnezeu.

- Bărbatul de pe mal era doar alt magician.

- Trebuie să cunosc adevărul adevărat, adevărul de dincolo de magie.

- Nu există adevăr dincolo de magie, răspunse Împăratul.

Prinţul fu cuprins de tristeţe şi zise:

- Am să mă omor.

Prin farmecele sale, Împăratul chemă moartea să vină. Moartea apăru şi în făcu semn prinţului să vină cu ea. Prinţul se înfioră. Îşi aminti de insulele frumoase, frumoase dar ireale şi de prinţesele ireale, ireale dar frumoase.

- Prea bine, zise. Voi putea îndura totul.

- Vezi, fiule, zise Împăratul, acum eşti şi tu magician.”


Povestea pune astfel sub semnul întrebării orice realitate ca fiind grevată magiei. Ea subminează încrederea în vreun adevăr altul decît acela în numele căruia riscăm să ne asumăm poetic realitatea sau, cu alte vorbe, dar spunînd acelşi lucru, s-o îndurăm. Magia spiritualităţii este aceea care dă consistenţă şi coerenţă realităţii, dar orice realitate nu este decît o amăgire (un vis) gata să se ruineze. Sîntem mereu la discreţia amăgirii unor magicieni care abuzînd de credulitatea noastră se dau drept dumnezei, mereu pradă virtualelor şi dureroaselor dezamăgiri.

Încercările la care ne supune destinul, lovituri ce năucesc, descumpănesc şi dezorientează, provoacă totdeauna traume sufleteşti şi deprimare sau dorinţă de revanşă. Dar nu vei înţelege nimic pînă ce – în rol de prinţ, devenit matur pentru destin – nu vei rosti hotărît: Voi putea îndura totul. Atunci abia eşti învestit cu demnitatea umană supremă de magician, devii Omul-Dumnezeu apt să ridice spiritul la puterea tuturor dezamăgirilor.

Nicholas primeşte şi el vestea cea bună după sentinţa dată la proces:

"- Am venit să îţi spun că acum eşti printe cei aleşi.

Am scuturat violent din cap, în semn de protest.

- Nu te poţi impotrivi.

Continuam să dau din cap resemnat."


El rămîne însă hotărît în încăpăţînarea sa ofuscată. Refuză colaborarea cu destinul.

La un moment dat, Conchis îi spune lui Nicholas: ”Totuşi, în cele din urmă am descoperit ceva ce unii oameni bogaţi nu descoperă niciodată – că toţi avem o anumită aptitudine pentru fericire şi nefericire, care nu depinde de hazardul economic.” Spusa lui merită să fie generalizată, căci aptitudinea pentru fericire ca vocaţie sacră a omului nu depinde de hazardul de orice natură, ci se realizează în ciuda oricărei dezordini: nu contează dacă eşti fericit ori nu, totul este să fii vrednic de fericire, să fii pregătit să o primeşti în chip deschis cu tot tragismul ei. Să accepţi urzeala (urzelile) ursitei ca pe un minunat prilej pentru alesătura faptelor.

XVII Anchetarea misterului

Nu voiam decît să găsesc eu însumi urme, indicii, amprente digitale; doar ca să-mi iau revanşa, să îi bat la propriul lor joc; abilitatea de a mă induce în eroare.

Atitudinea lui Nicholas faţă de întîmplările pe care hazardul, stimulat de Conchis, i le scoate în faţă este una de suspectare, de neîncredere, de bănuială piezişă şi de indiscretă iscodire. Nicholas nu acceptă jocul aşa cum făcuse Leverrier şi, de la început, doreşte doar să violeze tainele pe care le şi echivalează cu mistificarea: Doream să ştiu realitatea ascunsă de mister, ce face pe Phraxos, de unde venea.” Rolul, mult prea realist, de îndrăgostit, pe care şi-l alege cu o grabă revelatoare îi creează o fixaţie mistică pentru simţul realităţii, barîndu-i accesul spre semnificaţiile majore ale evenimentelor.

Curiozitatea sa profanatoare nu se poate opri la scrupulul poetic şi declară totul drept o farsă pe care, pentru a nu pierde simţul realităţii trebuie s-o demaşte clipă de clipă şi – eventual – să o şi răzbune. ”Am zîmbit. Era caraghios, absurd, emoţionant, poetic aş spune. Ziceam că trebuie să fie o farsă pusă la cale de Conchis special pentru mine, un test subtil pentru ca să-mi verifice simţul umorului, tactul, inteligenţa.” Şi, deşi în acest moment Nicholas îşi spune şi: ”Ce rost avea să dau buzna să văd cum a realizat-o?”, tentaţia violării culiselor nu-l va părăsi nici o clipă. Nici măcar după încheierea ostilităţilor, cînd se va întoarce la Bourani pentru a forţa Vizuina, cînd va întreprinde în Anglia cercetări migăloase şi insistente pentru a nu afla decît ceea ce oricum i s-ar fi oferit.

Anchetarea misterului este însă descurajată de abila punere în scenă a teatrului metafizic condus cu măiestrie de Conchis. ”Toate ipotezele erau aiurea, lipsite de temei.” Revelaţiile lui Nicholas sînt mereu cu un pas în urma schimbărilor pe care le efectuează regia: În sfîrşit se luminau lucrurile. Tot ce se întîmpla la Bourani avea caracterul unei mascarade pusă pe o scenă personală. Pasajul îmi atrăgea atenţia ca, din politeţe şi pentru a mă bucura de spectacol, să nu-mi bag nasul în culise.”

Conchis sacrifică rînd pe rînd realităţile (ascunse una în alta ca păpuşile ruseşti) instinctului detectivist al lui Nicholas întărindu-şi poziţia dominantă şi întărîndu-l: ”Nu mai jucasem de mult şah, dar mi-am amintit că pe măsură ce domini, jocul se transformă într-un şir de false sacrificii. El îmi punea la încercare mai mult incredulitatea decît credulitatea.” Falsele sacrificii nu înseamnă decît încă o pistă falsă: exultarea în faţa căderii decorurilor echivalează cu prinderea într-o nouă capcană doar aparent mai reală ca cea anterioară. Fiecare piesă cîştigată este încă un pas ferm spre dezastrul final. Eşecul lui Nicholas este garantat de însăşi atitudinea pe care a adoptat-o.

Dealtfel, şi Nicholas, într-un acces de luciditate, surprinde porpria-şi învestigaţie detectivistică în flagrant delict de impostură: ”Aceasta era semnificaţia fabulei. Cercetînd atît de fanatic, trasformasem întîmplările din timpul verii în roman poliţist. Dar a considera viaţa un roman poliţist, ceva ce poate fi dedus, urmărit şi arestat, este o idee la fel de nerealistă ca aceea de a considera romanul poliţist un gen literar major, cînd de fapt, este unul dintre cele mai minore.”

XVIII Strîngerea şurubului

”Nu mă puteam opune. Eram şi un senzual şi un aventurier, un poet ratat care caută salvarea în aventuri dacă nu poate în versuri. Trebuia să beau valul care mi se oferise.”

“Regret, eu sînt ateu!”

“Un desfrînat de profesie e rar un om vrednic de milă.” (de Sade)

“Nu-S-a-Ter-mi-nat!”



Succesul experimentului dramatico-metafizic, aidoma celui al încercărilor destinului, nu este în nici un fel garantat. Este ceea ce doamna de Seitas îi împărtăşeşte lui Nicholas spre sfîrşitul romanului: ”Nicholas, reuşita nu este niciodată sigură. Ai aflat secretul nostru. Acum eşti ca o substanţă radioactivă. Sperăm să te menţinem stabil, dar nu sîntem siguri.” Nici o convertire nu este certă şi indiscutabilă, căci fără distilarea exigenţei, fără angajarea fermă în slujba minunii te poţi oricînd regăsi pe poziţia isterizată a celui permanent şi pe nedrept persecutat. Numai înţelesul ajunării ca purificare şi primenire răbdătoare, prielnică primirii minunii ce stă să vină oricînd poate transforma perioadele lipsite de evenimente într-o asceză (exerciţiu) menită să te întărească în credinţă.

Nu se poate spune că Nicholas scapă, altfel decît sporadic, de mania persecuţiei şi atunci, de obicei, doar într-o manieră pasivistă, de abandon consumist: ”Nu ştiam cum se vor termina toate acestea, şi nici nu voiam să ştiu. Mă identificasem total cu momentul prezent, cu Grecia, cu locul acesta uitat de lume, cu cele două nimfe care se băleceau lîngă mine.” Conform scenariului însă, destinul făgăduieşte doar celor încrezători, dar nu-i iartă pe cei ambiţioşi, nerăbdători şi bănuielnici. Pentru ei se strînge şurubul.

Un dialog promiţător are loc între Lily şi Conchis la primele întîlniri de la Bourani:

“- Domnul Urfe înţelege.
- Sînt fericit.
- Totul va fi foarte bine.”


Numai că domnul Urfe nu va înţelege şi atunci încercările vor deveni tot mai dure, regimul se va înăspri, făcîndu-l să exclame exasperat: ”Nu înseamnă că nu eram înspăimîntat, mi-era teamă de faptul că ştiam că orice se putea întîmpla, că această mascaradă nu avea limite în legile sociale normale sau în convenţii.”

Anchetînd cu înverşunare misterul, urmărind numai partea realistă a faptelor, Nicholas se dovedeşte incapabil să tragă învăţămintele scontate din cele petrecute, să se schimbe desăvîrşindu-se pe măsura tîlcului misterioaselor întîmplări. De aceea va fi admonestat cu asprime de către Conchis cînd îşi va arăta nemulţumirea şi mirarea faţă de noul tratament:

”- Pentru că te-ai dovedit incapabil de a-ţi interpreta rolul aşa cum trebuia.
- Poate mi-ar fi fost mai uşor dacă aş fi ştiut despre ce este vorba.
- Ţi s-au dat nenumărate indicaţii.”


De-acum înainte, el va fi privat de genul de întîmplări mai blînde, mai fanteziste, mai puţin realiste a căror pildă n-a fost în stare să o distileze. I se va prescrie însă meditaţia asupra lor: Ţi s-au oferit toate şansele: îţi propun să încerci să descoperi ce anume te-a făcut să le pierzi.”

Frivolitatea mincinoasă a lui Nicholas se evidenţiază deja din scurta biografie ad-hoc pe care o prezintă gemenelor: ”Şi am vorbit deci despre Nicholas: despre familia, visurile şi neîmplinirile lui. Folosirea persoanei a treia mi se părea foarte potrivită aici, deoarece le-am prezentat un eu ficţional, eu-victimă-a-împrejurărilor, o puşlama simpatică înzestrată cu un puternic simţ moral.” Într-o tardivă meditaţie asupra faptelor, el îşi va recunoaşte însă uşurătatea şi oportunismul în raport cu gravitatea exigenţelor sugerate de Conchis:

”Ghicise, pur şi simplu, faptul că în concepţia mea libertatea însemna libertatea de a-mi satfisface dorinţele personale, micile mele vanităţi. Şi la asta îmi opunea o liberatate care să te facă pe de-a-ntregul responsabil de actele tela; ceva mult mai vechi decît libertatea existenţialistă, un imperativ moral, un concept creştin, care nu era, cu siguranţă, nici politic, nici democratic […] Era ca şi cînd mi-ar fi înfipt un cuţit în umăr sau mi-ar fi aruncat un demon în spate: îmi oferise o cunoaştere pe care eu nu mi-o doream.”

E vorba aici de un concept aristocratic al libertăţii care o vizează ca izvorînd din responsabilitate şi generozitate şi nu dîntr-un orgoliu egoist şi steril. Libertatea nobilă a celor aleşi, a celor ce asumă, nu aceea a ţîfnei care bate ofuscat din picior.

Coborînd la nivelul de înţelegere şi asumare accesibil lui Nicholas, faptele devin cu vremea tot mai realiste în brutalitatea şi în înţelesul lor dispreţuitor: ”Eram nevoit să accept evidenţa: mă aflam printre oameni pentru care nu existau nici legi, nici limite.” Singurul înţeles pe care Nicholas îl pricepe pe deplin şi pe care deci îl merită rămîne năuceala: ”Eram buimăcit mai mut de îndrăzneala loviturii, de enormitatea abuzului pe care şi-l permiseseră.”

Intervenţiile sarcastice prin indiferenţa dispreţuitoare şi prin glacialitatea limbajului ştiinţific pe care diversele somităţi le au la proces confirmă eşecul lui Nicholas ca individualitate, ca ins autentic într-o relaţie demnă cu destinul. A devenit doar un caz.

Pentru profesorul Cardi, Nicholas este doar tipul auto-erotic, în termeni clinici, autopsihotic, personalitatea carcteristică într-o epocă imorală şi de nerespectare a regulilor, în care gustul plăcerilor egoiste a unei majorităţi crescînde de indivizi va putea fi satisfăcut prin salarii ridicate şi abundenţă pe fundalul unui dezastru universal iminent.”

Pentru Doctor Maxwell, el este doar subiectul unui experiment ratat: “După părerea mea, egocentrismul subiectului, precum şi imposibilitatea sa de a se adapta au fost determinate de trecutul său şi în toate raporturile neutre către el este necesar să specificăm că deficienţele personalităţii sale se datorează unor circumstanţe în afara controlului său […] în ce ne priveşte, nu putem să avem decît un sentiment de milă faţă de o personalitate care manifestă nevoia de a-şi ascunde slăbiciunile sub atîtea minciuni conştiente sau inconştiente. Nu trebuie să uităm că subiectul a fost lansat în lume fără nici un fel de pregătire pentru auto-analiză sau auto-orientare, şi că aproape toată educaţia pe care a primit-o i-a fost dăunătoare. A fost, dacă putem spune astfel, miop din naştere, iar mediul înconjurător l-a adus la orbire.”

Pentru Conchis, este un caz clinic nerezolvat de egocentrism masochist: “Acest tînăr a constituit un subiect excelent în ce priveşte scopul urmărit de noi, dar există la el unele trăsături masochiste care îl vor face să găsească plăcere pînă şi în discuţia noastră privitoare la defectele sale. După părerea mea prelungirea interesului nostru faţă de el este inutilă şi îi poate fi chiar dăunătoare […] Mă refer la o posibilă sinucidere. Concluzia la care am ajuns este că ataşamentul dumneavoastră egocentrist este prea puternic pentru a ne teme de altceva decît, poate, de o bruscă hotărîte de a vă pune capăt vieţii într-un moment de isterie.”

Discutat în termenii blasfematorii ai limbajului ştiinţific, devenit caz, subiect, Nicholas este anulat ca personalitate şi mister individual. Declaraţiile patetice şi generoase de altă dată ale lui June: ”toate reacţiile tale secrete, impresiile, presupunerile […] tot ce nu i-ai mărturisit nici lui Julie... totul este pentru noi de o importanţă captială. Avem sute de întrebări să-ţi punem”, se cufundă în neant. Nicholas nu mai are nici un farmec, nici un haz, este pierdut în masa anonimă şi statistică ce stă la dispoziţia ştiinţei, nu-şi mai regăseşte măreţia singurătăţii tragice în confruntarea cu destinul.

El singur va mărturisi în finalul romanului: ”Iar faţă de jocul lui Conchis, jocul de-a Dumnezeu, simţeam un amestec de fascinaţie şi repulsie pe care îl simţi faţă de o religie cu un grad oarecare de raţionalism. Îmi dădeam seama că era ceva în toată povestea asta, dar la fel de bine ştiam că nu eram nicidecum tipul religios.” El nu a găsit în sine forţa magică de a-şi converti dorinţele pentru a se împărtăşi din puterea misterului. ”Mă simţeam părăsit, singur, cu aripile frînte. Un stol de stranii creaturi zburătoare mă înconjuraseră o clipă dar mă abandonaseră, dispărînd, uşoare şi misterioase; rămăsesem învăluit în tăcerea plină de voci pe care o lasă în urmă un stol de păsări cîntătoare.” Se simte doar sedus şi abandonat, la discreţia evenimentelor, fără să bănuiască şi deci să-şi cultive virilitatea aptă să dea farmec regretelor. ”Nu mă puteam opune. Eram şi un senzual şi un aventurier, un poet ratat care caută salvarea în aventuri dacă nu poate în versuri, trebuia să beau valul care mi se oferea.” Doar atît, fără să intre în oscilaţie armonică, fără să o poată amplifica sau întreţine. ”Poate că tocmai asta îi reproşam lui Conchis: nu că făcuse ce făcuse, ci că încetase să mai facă.”

Convorbirea cu Leverrier, în mînăstirea Subiaco, este edificatoare pentru cele două atitudini fundamental diferite de a primi încercările destinului şi de a le răspunde:

- Şti că asta nu vă satisface, dar vă avertizasem.

- E totuşi o uşurare să întîlneşti un frate întru sufetinţă, chiar dacă e mut. […]

- Frate, da. Dar nu întru suferinţă.

- Nu vroiam decît să comparăm impresiile. […]

- Esenţa însăşi a sistemului folosit de el este să înveţi să nu „compari impresii”. […]

- Dacă pe drumul pe care îl urmezi de multă vreme, o maşină se opreşte să te ia, asta nu poate schimba decît ora sosirii, nu poate explica şi motivul pentru care ai apucat-o în direcţia aceea.

- Experienţele noatre au fost probabil deosebite.

- De ce-ar fi fost similareJ? Sînteţi catolic? […]

- Sau măcar creştin? […]

- Dar cred în... caritate.

- Prietene, nu pentru caritate ai venit la mine. Ci pentru mărturisiri pe care eu nu am de gînd să ţi le fac. După părerea mea, sînt caritabil pentru că nu ţi le fac. Dacă ai fi în locul meu, m-ai înţelege mai bine. Şi adăugă: într-o zi poate mă vei înţelege. […]

- Ţin să vă asigur încă o dată că păstrez tăcerea în interesul dumneavoastră, cît şi al meu.”


Nicholas se dovedeşte incapabil să înţeleagă că a fi ales înseamnă a fi incomparabil, într-o relaţie unică cu destinul căruia, ca oricărei taine, îi prieşte tăcerea.