XVII Anchetarea misterului

Nu voiam decît să găsesc eu însumi urme, indicii, amprente digitale; doar ca să-mi iau revanşa, să îi bat la propriul lor joc; abilitatea de a mă induce în eroare.

Atitudinea lui Nicholas faţă de întîmplările pe care hazardul, stimulat de Conchis, i le scoate în faţă este una de suspectare, de neîncredere, de bănuială piezişă şi de indiscretă iscodire. Nicholas nu acceptă jocul aşa cum făcuse Leverrier şi, de la început, doreşte doar să violeze tainele pe care le şi echivalează cu mistificarea: Doream să ştiu realitatea ascunsă de mister, ce face pe Phraxos, de unde venea.” Rolul, mult prea realist, de îndrăgostit, pe care şi-l alege cu o grabă revelatoare îi creează o fixaţie mistică pentru simţul realităţii, barîndu-i accesul spre semnificaţiile majore ale evenimentelor.

Curiozitatea sa profanatoare nu se poate opri la scrupulul poetic şi declară totul drept o farsă pe care, pentru a nu pierde simţul realităţii trebuie s-o demaşte clipă de clipă şi – eventual – să o şi răzbune. ”Am zîmbit. Era caraghios, absurd, emoţionant, poetic aş spune. Ziceam că trebuie să fie o farsă pusă la cale de Conchis special pentru mine, un test subtil pentru ca să-mi verifice simţul umorului, tactul, inteligenţa.” Şi, deşi în acest moment Nicholas îşi spune şi: ”Ce rost avea să dau buzna să văd cum a realizat-o?”, tentaţia violării culiselor nu-l va părăsi nici o clipă. Nici măcar după încheierea ostilităţilor, cînd se va întoarce la Bourani pentru a forţa Vizuina, cînd va întreprinde în Anglia cercetări migăloase şi insistente pentru a nu afla decît ceea ce oricum i s-ar fi oferit.

Anchetarea misterului este însă descurajată de abila punere în scenă a teatrului metafizic condus cu măiestrie de Conchis. ”Toate ipotezele erau aiurea, lipsite de temei.” Revelaţiile lui Nicholas sînt mereu cu un pas în urma schimbărilor pe care le efectuează regia: În sfîrşit se luminau lucrurile. Tot ce se întîmpla la Bourani avea caracterul unei mascarade pusă pe o scenă personală. Pasajul îmi atrăgea atenţia ca, din politeţe şi pentru a mă bucura de spectacol, să nu-mi bag nasul în culise.”

Conchis sacrifică rînd pe rînd realităţile (ascunse una în alta ca păpuşile ruseşti) instinctului detectivist al lui Nicholas întărindu-şi poziţia dominantă şi întărîndu-l: ”Nu mai jucasem de mult şah, dar mi-am amintit că pe măsură ce domini, jocul se transformă într-un şir de false sacrificii. El îmi punea la încercare mai mult incredulitatea decît credulitatea.” Falsele sacrificii nu înseamnă decît încă o pistă falsă: exultarea în faţa căderii decorurilor echivalează cu prinderea într-o nouă capcană doar aparent mai reală ca cea anterioară. Fiecare piesă cîştigată este încă un pas ferm spre dezastrul final. Eşecul lui Nicholas este garantat de însăşi atitudinea pe care a adoptat-o.

Dealtfel, şi Nicholas, într-un acces de luciditate, surprinde porpria-şi învestigaţie detectivistică în flagrant delict de impostură: ”Aceasta era semnificaţia fabulei. Cercetînd atît de fanatic, trasformasem întîmplările din timpul verii în roman poliţist. Dar a considera viaţa un roman poliţist, ceva ce poate fi dedus, urmărit şi arestat, este o idee la fel de nerealistă ca aceea de a considera romanul poliţist un gen literar major, cînd de fapt, este unul dintre cele mai minore.”