IX Ca şi cum

“Folosesc analogii, mă înţelegi, da?”

“Eu nu-ţi cer să crezi. Îţi cer să te prefaci că ai crede. Aşa va fi mai uşor“ – îi spune Conchis lui Nicholas cînd acesta se arată exasperat de cele întîmplate. I se cere astfel un efort de imaginaţie menit să contracareze excesivul său simţ al realitaăţii, să neutralizeze misticismul normalităţii – o comportare mai adecvată misterului care nu trebuie suspectat şi anchetat. Pentru ca întîmplarea să-şi spovedească tîlcul, să-şi mărturisească înţelepciunea ea trebuie îngăduită în toată ciudăţenia sa printr-o ipoteză lirică sau metafizică – ca şi cum ar fi adevărată în minunea ei, ca şi cum tîlcul ei ar fi aievea.

Cînd Nicholas se acuză cu ipocrizie – “Sînt indiscret. Mă scuzaţi.” –, Conchis îi replică: “Nu indiscret, poate lipsit de imaginaţie .” Investigaţia realist-detectivistă, obsesia explicaţiei nu sînt potrivite acolo unde este implicat spiritul (sau măcar speranţa sa) cu necesara lui ambiguitate şi deschidere. Ceea ce devine necesar aici este puterea fabuloasă a fanteziei, generozitatea ficţiunii ce îndreptăţeşte idealul. Dorind să-i stimuleze apetitul pentru imaginaţie lui Nicholas, Conchis extrage din chipul în care se lasă vînată o caracatiţă următoarea morală:

“Vezi realitatea nu este necesară. Chiar şi caracatiţa doreşte idealul.”

Gîndirea analogică, gîndirea lui ca şi cum este gîndirea caldă, pasionată, participativă (şi nu rece, calculată, indiferentă, asemenea celei explicative). Ea se bucură să afle tot ce e ciudat (= minunat în etimolgia sa slavonă) în speranţa unui posibil transfer (inexplicabil) la alte fiinţe şi fapte. Ea admite o putere străină de raţiune, cvasi-magică, aptă să tuteleze acest transfer. Nefiind afectată preţiozităţii explicării prin cauze şi robită pretenţiilor absolutiste ale raţiunii deductive, ea încurajează un mai liber joc imaginativ.

Ca şi cum nu poate explica, dar realizează o apropiere, o împrietenire, o tainică intimitate de autentică profunzime cu ceea ce nu poate fi în nici un chip explicat. Nu putem da o explicaţie lumii şi destinului, dar le putem da un chip care ni le apropie. Putem dărui totdeauna, prin forţa magică a închipuirii, o întruchipare misterului suveran. Şi această amăgire nu este fără rost, căci astfel invocăm – prin expresivitatea magică a întruchipării – energia misterului din care ne împărtăşim, de care ne simţim astfel pătrunşi.

Orice imagine autentică – rod al închipuirii participative – nu este decît o faţă a destinului, modul în care curajul nostru ne permite să-l privim şi să-l primim. Orice asemenea aproximare este deja un mit care constituie un mod de a înţelege situaţia noastră în lume şi a-i da un răspuns, a asigura un registru al simţirii şi un tip de comportament care să ne ghideze viaţa:

“Apoi brusc am înţeles – se destăinuieşte Nicholas. Nu aveam în mînă un bici şi nu mă aflam într-o cisternă subterană, ci afară într-o piaţă scăldată în lumina soarelui în urmă cu zece ani, şi în mînă aveam o mitralieră germană. Şi nu Conchis juca acum rolul lui Wimmel. Wimmel era în mine, în braţul meu încordat şi întins spre spate, în tot trecutul meu şi, mai ales, în tot ce-i făcusem lui Alison.”

Nu avem mai multă libertate decît aceea de a ne identifica cu modele mitice elaborate de spiritualitatea umană şi de a acţiona în consecinţă (dacă nu cumva sîntem în stare ca prin tangenţă la o mulţime de asemenea modele să dăm naştere unuia la fel de rotund ca ele). În cazul de mai sus, analogia, simţul unei solidarizări mistice cu acea imagine, îi este suficient lui Nicholas pentru a nu lovi.

“Dar în jocul de-a Dumnezeu, noi am pornit de la premisa că în realitate totul este ficţiune şi, totuşi, nici o ficţiune nu este necesară” – îi dezvăluie doamna de Seitas lui Nicholas. Logic vorbind, realitatea (= adevărul, certitudinea) nu are caracter de necesitate, iar ca iluzie împărtăşită de cei mulţi ea nu este decît o ficţiune oficializată, cea mai plată, mai fadă, mai banală dintre ficţiuni – ruina unui basm cu cuvintele lui Blaga – pentru a putea rămîne accesibilă tuturor. În acest caz criteriul adevărului (= ficţiune) nu mai poate fi necesitatea logică şi el este firesc înlocuit de nobleţea lirică: adevărul poate fi îmbogăţit, înnobilat asemenea minereului de uraniu, valoarea sa constînd într-un mai generos potenţial energetic al vieţii, într-o mai subtilă spiritualizare a sa.