VIII De ce şi cum

“ – De ce vrei să ştii tot timpul unde te afli? N-ai auzit de imaginaţie?
– Bine jucat dar nu se prinde.
Răspunse zîmbetului meu cu răceală în ochi, apoi se uită în jos.
– Acum ştiu de ce nu eşti în stare să scrii poezie ca lumea.”

" – Dacă nu înţeleg de ce, încep să înţeleg cum" – vrea să creadă Nicholas.
Dădu din cap în semn că era invers.
"– Începi să înţelegi de ce, nu cum – este părrerea mai avizată a lui Conchis."

Prima replică din dialogul de mai sus exprimă, într-un mod forţat ironic, iritarea lui Nicholas, obsedat de nevoia unei explicaţii clare a punerilor în scenă de la Bourani. Explicaţia vizează intenţiile: motivele şi scopurile urmărite, şi trădează ambiţia de a deveni stăpîn (cel puţin cognitiv, “logic”) asupra unui domeniu al faptelor ce refuză să se lase constrînse de silnicia schemelor raţionaliste. Excesivul simţ al realităţii îl persecută pe Nicholas şi îl privează de starea de abandon necesară receptării semnificaţiilor sprituale ale celor petrecute.

“ – Eşti minunată […] nu ai idee ce stranie a fost această experinţă! Minunată şi stranie! Numai că – ştii, ce facem cu simţul realităţii? Poţi să i te opui pînă la un moment dat, ca şi gravitaţiei.”

Torturat de propria mentalitate meschină şi suspicioasă, Nicholas nu admite că de ce este o întrebare care împiedică apropierea de mesajul metafizic, de tîlcul liric al evenimentelor şi insistă în jocul enervant şi fără sfîrşit al lui da’ de ce cu perseverenţa propriului infantilism ce sîcîie imaturitatea sa adultă.

Replica sarcastică a lui Conchis restabileşte statu quo-ul pe care reproşul lui Nicholas încercase să-l pună la îndoială: nivelul său precar de înţelegere nu-i poate permite să se slujească de serviciile lui cum, prestanţa nemeritată pe care i-o acordă lui de ce, obsesia explicaţiei şi imposibilitatea de a accepta zădărnicia ei în cazul respectivelor întîmplări îi închid accesul la acel mod mai fertil de a întreba.

Închiderea obsesivă într-un univers mental în care toate relaţiile sînt privite prin prisma intenţionalităţii umane, psihologizarea meschină, interzice, falsifică, degradează relaţiile omului cu natura, cu stihiile, cu tot ce-şi păstrează misterul nealterat. Indiferenţa suverană ce le caracterizează pe acestea în relaţiile cu omul este gîndită pornind numai de la om şi de la intenţiile sale de stăpînitor absolut (dar totuşi neputincios) şi, în consecinţă, resimţită alterat în calificative antropomorfice ca: inferioritate, brutalitate, ostilitate, agresiune, cruzime, etc. Elaborarea unui model mai generos, în care relaţia să nu fie parazitată inutil de motivele spăimoase ale resentimentului uman, i-ar permite omului să se bucure de manifestarea liberă a fiinţei lor in-umane (dar nu neomenoase) beneficiind astfel de un transfer de energii prielnic vitalităţii sale.

Numai un asemnea model lipsit de infatuarea şi suficienţa umană impune ca întrebare de intimizare (şi nu de provocare şi de anchetare) pe cum. Cine vrea să ştie cum, vrea să se iniţieze, ţine să cunoască un chip pentru frumuseţea lui, o poveste pentru farmecul ei, un mod de a fi pentru demnitatea lui, un stil de a făptui pentru vraja şi poezia sa. Dacă explicaţia desfiinţează prin reducţie, mutînd accentul demnităţii ontologice de pe efecte pe cauze, descrierea înfăţişează, înfiinţează, ocroteşte firea fiinţei, se bucură de harul ei, îi revelează şi îi veghează misterul.

În mod simetric, la încheierea suitei de întîmplări derutante de la Bourani, ca o distilare a exigenţei din drojdia atîtor încercări, dialogul dintre Julie şi Nicholas consfinţeşte eşecul torturantului interogatoriu explicativ şi avansează, sub forma unei rugăminţi imperative, promisiunea relaxării fostei ierarhii a importanţei celor două întrebări:

(June sau Julie?)

“ – Nicholas, promiţi că ai să-ţi aminteşti toată viaţa ceva în legătură cu seara asta?
Mi-a venit să rîd.
– Ce?
– Că important e şi cum, nu numai de ce.”

Şi Conchis va recunoaşte eşecul atitudinii explicative în faţa misterului şi efectul ei anihilant asupra individului:

“A existat întotdeauna în mine un conflict între gustul pentru mister şi setea de cunoaştere. Ca doctor, ca socialist şi om al raţiunii, am ales-o pe cea de-a doua, am venerat-o. Dar am văzut atunci că eforturile mele de a explica realitatea în mod ştiinţific, de a-i da un nume, de a o caracteriza, de a o diseca pentru a extrage existenţa era o treabă la fel de absurdă ca şi cînd aş fi vrut să extrag aerul din atmosferă. Vidul astfel creat atrăgea după sine moartea cercetătorului, pentru simplul motiv că el se afla în mijlocul vidului.”