XVI Distilarea exigenţei

“Eram din nou liber, dar era o libertate nouă… într-un fel purificată.”


Convertirea, indisolubil legată de conversiune, reevaluează relaţiile noastre cu tot ce ne înconjoară. Agresivitatea războinică, “guvernată de forţa brutală, de o aroganţă realmente lipsită de umor, de gustul prestigiului iluzoriu şi de prostia funciară” a “lumii bărbaţilor” care nu cunoaşte decît perversiunea puterii, tirania dominaţiei, sadismul proprietăţii este înlocuită de “relaţiile generate de nevoia pe care obiectele o au unul pentru celălalt, de nevoia de dragoste şi armonie”. “Războiul – spune Conchis – e o psihoză creată de incapacitatea noastră de a percepe relaţiile. Relaţiile noastre cu cei din jur: relaţiile cu situaţia economică şi istorică. Şi, mai ales, relaţiile noastre cu neantul. Cu moartea.”

În urma convertirii, întîlnirea cu destinul se revelează drept minune. Prin natura lor minunile nu se ţin lanţ şi spre necazul nostru nici o minune nu ţine – cum spune o prea cunoscută vorbă – mai mult de trei zile. Şi minunile putrezesc şi se descompun şi, numai intrînd în slujba lor, le poţi salva efemera mărturisire, le poţi distila exigenţa – prospeţimea, buchetul, tăria –, le poţi ajuta să biruie în baladă, să se înveşnicească în legendă. Destinul admite şi chiar solicită colaborarea, el îţi revelează de fapt responsabilitatea ca libertate, îţi cere imperios să renunţi la ambiţiile profane pentru o datorie sacră.

Episodul procesului, regizat cu aceeaşi constantă ironie, devenită acum sarcasm, îl pune pe Nicholas în postura de judecător mai mult decît penitent, în situaţia penibilă (pentru simţirea sa profund vexată) în care e constrîns la imobilitatea şi tăcerea necesare şi prielnice dealtfel unei veritabile judecăţi. Căci judecata este un act de autentică adîncire întru spirit, căreia orice reacţie exterioară îi poate aduce doar grave prejudicii, o poate vicia şi desfigura. Numai neîncrederea (confirmată de fapt anterior) în aptitudinile sale de a judeca sine ira et studio îl aduce pe Nicholas în această postură ciudată, penibilă, dar plină de un simbolism autentic: puterea spirituală a judecăţii nu este una efectivă care să dea satisfacţie dorinţei de răzbunare psihologică, gata să biciuiască isteric marea care i-a înecat corăbiile.

Situaţia lui Nicholas simbolizează de fapt pe aceea a oricărui ins în faţa propriului destin. Cu însemnele îndoielnice – şi hilare, şi magice – ale forţei sale spirituale, aşezat pe drept în jilţul de judecător, omul e învrednicit cu demnitatea fragilă a cumpănirii şi înţelepciunii: legat însă de mîini şi de picioare şi mut în faţa urgiei vremurilor, liber însă în cuget şi simţire să le înţeleagă ca ale sale, ca pe propriul (şi singurul) său destin pe care, cunoscîndu-l, trebuie să şi-l recunoască şi, în cele din urmă, să-i fie recunoscător.

Convertit pe moment, Nicholas nu o va biciui pe Julie, ţapul ispăşitor care i se oferă pe moment (“cel ce se face vinovat de crima de a distruge puterea de iertare a subiectului unui experiment”), va refuza răzbunarea isterică derivată din mania persecuţiei. Dar vindecarea lui de psihologismul justiţiar nu e deplină: “Am lăsat biciul în jos şi mi-am simţit ochii umplîndu-mi-se de lacrimi – lacrimi de furie, lacrimi de umilinţă”. Din ochii lui nu pogoară încă apa sfinţită a lacrimilor de recunoştinţă, de blîndeţe, de sacră mîndrie, de împăcare virilă. Destinul îi este încă ostil.

Totuşi, demnitatea şi măreţia tragică a unui moment de împlinire simbolică sînt resimţite şi de Nicholas: “Am avut deodată impesia că trăim, eu şi toţi cei de faţă, un moment de înţelegere, de respect reciproc. Din partea lor nu era decît uşurarea că eram aşa cum îşi închipuiseră ei, în spatele tuturor misterelor şi al tuturor umilinţelor. În ce mă privea, era certitudinea de a fi intrat într-o societate esoterică, a cărei înţelepciune era atît de profundă, în faţa căreia puteam vorbi fără pericol. Aşa cum stăteam acolo, atît de aproape de cele unsprezece tăceri, aproape de feţele lor lipsite de ostilitate dar şi de indulgenţă, feţe disociate total de furia mea, atît de aproape şi totuşi atît de depărtate ca figurile din adoraţiile flamande, m-am simţit deodată foarte mic, aşa cum te simţi diminuat în faţa unei opere de artă, în faţa unor anumite adevăruri care, prin contrast cu dimensiunile şi valoarea lor, ne fac să ne simţim cît sîntem de mici, cît sîntem de limitaţi.” Această înţelegere (“în tăcere, în flacără şi în nemişcare”, cum ar spune Camus) şi acea bruscă îndreptare spre “tron”, acea tăcută asumare a situaţiei (dacă ar fi pe deplin adevărată), ar putea desfiinţa ghilimelele peiorative ale tronului şi ar putea transforma cu adevărat exilul în împărăţie sau măcar le-ar putea consacra grandios simultane, coincidentia oppositorum.

Povestirea Prinţul şi magicianul, găsită de Nicholas în vizuină, caracterizată evaziv drept fabulă epistemologică şi ignorată de fapt, cu frivolitatea caracteristică a lui Nicholas, în adîncimea semnificaţie sale, merită să fie recitită în întregime pentru pilda limpede pe care o conţine:

”A fost odată un prinţ tînăr care credea în toate lucrurile în afară de trei. Nu credea în insule, nu credea în prinţese, nu credea în Dumnezeu. Împăratul, tatăl său, îi spusese că aceste lucruri nu există. Şi cum nu erau nici prinţese, nici insule şi nici vreun semn al existenţei lui Dumnezeu în împărăţia tatălui său, tînărul prinţ îi dădu crezare.

Dar într-o zi, prinţul fugi din palat şi ajunse în împărăţia vecină. Aici, spre uimirea sa, văzu insule în largul coastelor şi pe aceste insule nişte făpturi stranii şi tulburătoare cărora nu îndrăzni să le dea nume. În timp ce căuta o barcă pe mal, un bărbat îmbrăcat în haine de seară se aprope de el.

- Insulele de colo sînt adevărate? întrebă prinţul.

- Bineînţeles că sînt insule adevărate, răspunse bărbatul în haine de seară.

- Şi făpturile acelea stranii şi tulburătoare?

- Sînt toate prinţese adevărate şi autentice.

- Atunci trebuie să existe şi Dumnezeu! strigă prinţul.

- Eu sînt Dumnezeu, răspunse omul în haine de seară înclinîndu-se uşor.

Tînărul prinţ se întoarse acasă cît putu mai repede.

- Iată-te înapoi deci, îi zise Împăratul.

- Am văzut insule, am văzut prinţese, l-am văzut pe Dumnezeu, îi răspunse prinţul cu reproş în glas.

Împăratul rămase impasibil.

- Nu există insule adevărate, nici prinţese adevărate şi nici Dumnezeu adevărat nu există.

- Dar am văzut cu ochii mei!

- Ia spune-mi cum era îmbrăcat Dumnezeu.

- Dumnezeu era îmbrăcat în haine de seară.

- Avea mînecile hainei suflecate?

Prinţul îşi aduse aminte că aşa erau. Împăratul zîmbi.

- E un costum de magician. Ai fost păcălit.

Auzind acestea, prinţul plecă din nou în împărăţia vecină şi se duse pe acelaşi mal unde îi ieşi din nou în cale omul în haine de seară.

- Împăratul, tatăl meu, mi-a spus cine eşti, zise prinţul idignat. Data trecută m-ai păcălit, dar nu se va mai întîmpla. Acum ştiu că insulele nu sînt reale şi nici prinţesele nu sînt reale, pentru că tu nu eşti decît un magician.

Omul în ţinută de seară zîmbi.

- Nu eu te păcălesc, băiete, în împărăţia tatălui tău există multe insule şi multe prinţese, dar tatăl tău te ţine sub vraja lui şi nu le poţi vedea.

Prinţul se întoarse acasă gînditor. Cînd îl văzu pe Împărat, se uită în ochii lui.

- Tată, e adevărat că nu eşti Împărat, ci doar magician?

Împăratul zîmbi şi îşi suflecă mînecile.

- Da, fiule, sînt magician.

- Atunci bărbatul de pe mal era Dumnezeu.

- Bărbatul de pe mal era doar alt magician.

- Trebuie să cunosc adevărul adevărat, adevărul de dincolo de magie.

- Nu există adevăr dincolo de magie, răspunse Împăratul.

Prinţul fu cuprins de tristeţe şi zise:

- Am să mă omor.

Prin farmecele sale, Împăratul chemă moartea să vină. Moartea apăru şi în făcu semn prinţului să vină cu ea. Prinţul se înfioră. Îşi aminti de insulele frumoase, frumoase dar ireale şi de prinţesele ireale, ireale dar frumoase.

- Prea bine, zise. Voi putea îndura totul.

- Vezi, fiule, zise Împăratul, acum eşti şi tu magician.”

Povestea pune astfel sub semnul întrebării orice realitate ca fiind grevată magiei. Ea subminează încrederea în vreun adevăr altul decît acela în numele căruia riscăm să ne asumăm poetic realitatea sau, cu alte vorbe, dar spunînd acelşi lucru, s-o îndurăm. Magia spiritualităţii este aceea care dă consistenţă şi coerenţă realităţii, dar orice realitate nu este decît o amăgire (un vis) gata să se ruineze. Sîntem mereu la discreţia amăgirii unor magicieni care abuzînd de credulitatea noastră se dau drept dumnezei, mereu pradă virtualelor şi dureroaselor dezamăgiri.

Încercările la care ne supune destinul, lovituri ce năucesc, descumpănesc şi dezorientează, provoacă totdeauna traume sufleteşti şi deprimare sau dorinţă de revanşă. Dar nu vei înţelege nimic pînă ce – în rol de prinţ, devenit matur pentru destin – nu vei rosti hotărît: Voi putea îndura totul. Atunci abia eşti învestit cu demnitatea umană supremă de magician, devii Omul-Dumnezeu apt să ridice spiritul la puterea tuturor dezamăgirilor.

Nicholas primeşte şi el vestea cea bună după sentinţa dată la proces:

"- Am venit să îţi spun că acum eşti printe cei aleşi.

Am scuturat violent din cap, în semn de protest.

- Nu te poţi impotrivi.

Continuam să dau din cap resemnat."

El rămîne însă hotărît în încăpăţînarea sa ofuscată. Refuză colaborarea cu destinul.

La un moment dat, Conchis îi spune lui Nicholas: ”Totuşi, în cele din urmă am descoperit ceva ce unii oameni bogaţi nu descoperă niciodată – că toţi avem o anumită aptitudine pentru fericire şi nefericire, care nu depinde de hazardul economic.” Spusa lui merită să fie generalizată, căci aptitudinea pentru fericire ca vocaţie sacră a omului nu depinde de hazardul de orice natură, ci se realizează în ciuda oricărei dezordini: nu contează dacă eşti fericit ori nu, totul este să fii vrednic de fericire, să fii pregătit să o primeşti în chip deschis cu tot tragismul ei. Să accepţi urzeala (urzelile) ursitei ca pe un minunat prilej pentru alesătura faptelor.