VI Lovitura soartei

“Şi în aceste uluitoare cinci secunde, cele mai importante din viaţa mea…”


De obicei mîna destinului se face resimţită printr-o brutală forţă de şoc, printr-o lovitură a soartei. Ea poate fi considerată ca o lovitură de teatru în urma căreia se precipită deznodămîntul: situaţia dramatică capătă accente grave şi măreţie tragică sau devine meschină şi penibilă.

Impactul destinului este asemenea furtunii venită din senin ce dintr-o dată agită violent oceanul cel mai paşnic: “Într-o străfulgerare, toate explicaţiile noastre, toate clasificările şi derivările, etiologiile mi-au apărut ca o pînză subţire. Acest monstru pasiv, realitatea, nu mai era mort, uşor de manevrat. Era plin de o vigoare misterioasă, de noi forme, noi posibilităţi. Plasa nu însemna nimic, realitatea o rupea… “

În cursul acestui episod simţul securizant al realităţii e zguduit pînă la nimicire. Convenţionalitatea (singurul liant al realităţii) care garanta o normalitate socială, psihologică şi morală, care-l asigura pe cel ce-i respecta normele că nu totul e posibil (iar dacă totuşi limitele sînt încălcate nu poate fi vorba decît de un scandal, de o ruşine, de o nedreptate, de inepţie şi absurditate, fiind îndreptăţit să se plîngă), este destituită cu un dispreţ suveran. Soarta îi neagă limitele, rupe zăgazurile, cutremură totul şi, în înfiorarea stîrnită, instituie sentimentul exaltant al destinului. Omul nu mai are la cine face apel. Comentariul lui Nicholas confirmă această atingere traumatică: “Nu înseamnă că nu eram înspăimîntat, mi-era teamă de faptul că ştiam că orice se putea întîmpla, că această mascaradă nu avea limite sociale normale sau în convenţii.”

Lovitura soartei năuceşte (simţul realităţii) ca o izbitură de bîtă în moalele capului şi totodată farmecă, deschizînd ca o atingere de baghetă magică, orizontul miracolului. Ea te trezeşte astfel din starea de barbarie spirituală (ca pe-un boxer din pumnul primit) la adevărata nobleţe umană. Soarta te altoieşte, căci cruzimea inciziei se bucură de cruditatea mugurelui, de înviorarea altoiului iţit în deschidere. Suferinţa e numai promisiune de înnobilare şi rod.

Străfulgerarea se dovedeşte a fi şi iluminare: “Această simplă informaţie, nu ştiu, era stîlpul meu de foc. Îmi arăta şi mie o lume dincolo de cea pe care o trăiam. Şi pe mine m-a învăţat să fiu umil pînă la ferocitate. Am înţeles zădărnicia atîtor lucruri pe care noi le credeam importante. Nu spun că într-o zi nu aş fi ajuns la această filosofie, dar în acea noapte am cîştigat o experienţă de peste zece ani Asta ştiu precis.”


Sau – în alt caz – revelaţie fundamentală: “Şi în acele uluitoare cinci secunde, cele mai importante cinci secunde din viaţa mea, l-am înţeles pe partizan. Vreau să spun că am înţeles mult mai bine decît o înţelegea el însuşi ce era, ce reprezenta el. Asta m-a ajutat. […] Şi mi-am dat seama că, în această piaţă a satului, eu eram singura fiinţă căreia îi era dată libertatea de a alege şi că recunoaşterea şi apărarea acestei libertăţi erau mult mai importante decît raţionalul, decît instinctul de conservare, erau, da, mai importante decît viaţa mea şi a optzeci de ostateci. […] Era un adevăr arzător, imuabil. Raţiunea mi-a spus adesea că am greşit, dar fiinţa mea întrreagă îmi spune şi azi că am avut dreptate.”

Lovitura soartei (moment de maximă intensitate al unei vieţi) este deci o traumă sensibilizatoare. Ea deschide făptura pentru a putea primi o revelaţie, pentru a o prelua în grijă, pentru a-şi face din ea un proaspăt organ de simţ, de orientare, de acţiune: “Imaginează-ţi momentul în care ai descoperi că ai un al şaselea simţ pînă atunci nebănuit – ceva ce nu include văzul, pipăitul – cele cinci simţuri cunoscute. Un simţ mai adînc din care celelalte se trag. Cuvîntul ‘a fi’ nu în sens pasiv şi descriptiv, ci activ… aproape imperativ.”