XIX În frîul libertăţii

”Nu vom înceta să explorăm
Şi ţinta întregii noastre explorări
Va fi s-atingem începutul
Şi să-l aflăm întîia oară.”


Din confruntarea cu destinul se naşte o forţă de o putere şi de o puritate neobişnuită. Nicholas o resimte şi o recunoaşte ca atare: ”Ajunsesem să înţeleg faptul că exista un altfel de forţă diferită de vechea mea accepţiune a cuvîntului bazată pe iluziile ambiţiei.” Forţa ontologică ce se degajă în ”clipele cruciale, în care ne întîlnim propriul viitor” şi în care linia vieţii noastre este reorientată ”într-o străfulgerare” este de fapt libertatea autentică, aceea ce provine dintr-o gravă răspundere existenţială ce ni se revelează simutan cu ea.

Conchis o resimte la Neuve Chapelle ca pe un ”delirium vivens”, iar în piaţa satului ca pe ”un adevăr arzător, imuabil”; pentru Henrik este ”stîlp de foc” ; lui Nicholas i se revelează ca ”un nou fel de acceptare de sine” sau ca ”certitudinea de a fi intrat într-o societate ezoterică”. Ea este eliberată din străfunduri existenţiale fraterne cu ale celorlalte fiinţe ale lumii, ca o exigenţă ontologică decisivă. Căci se degajă de sub ”convenţiile pe care omul le-a creat pentru a ţine-n frîu aceste scopuri fundamentale” , se dezrobeşte de ”idealurile sociale” ale ”omenirii crucificate”, se descătuşează de ”dorinţele personale” şi de ”micile… vanităţi” egoiste.

Această libertate “purificată” nu se poate confunda cu libertăţile mărunţite şi tîrguite contra datoriilor la taraba social-politică şi nici cu frivolitatea libertinsimului orgolios şi narcisist. Ea este cuplată organic cu o gravă răspundere, nefiind decît faţa luminoasă a unui corp ceresc ce reflectă lumina destinului. Ea este asumare exigentă a acestei lumini sau exigenţă rezultată din această asumare.

Libertatea exigentă nu este o libertate liberă, capricioasă şi versatilă, vacantă şi în vacanţă, ea este o libertate profund angajată şi orientată. O libertate negativă, o libertate rea nu sînt decît pervertiri ale libertăţii, infracţiuni la legea libertăţii. Este deci firească învinuirea pe care i-o aduce Conchis lui Nicholas care apără gestul sinucigaş al lui Anton:

”Eşti cineva care nu poate înţelege ce este libertatea. Şi mai ales faptul că cu cît o înţelegi mai mult, cu atît o ai mai puţin.”

Este liber cel ce-şi cunoaşte destinul drept propriul său stăpîn, identificîndu-se cu datoria sa. Cel ce resimte constant vibraţia şi fermitatea frîielor (un fel de urzeală a ursitei) şi găsindu-şi calea permite destinului să-i dea frîu liber. Cel ce se poticneşte însă în neînţelesul libertăţii rumegîndu-şi cu necaz zăbala şi rătăceşte smucit de hăţurile soartei năpustindu-se orbeşte prin toate hîrtoapele nenorocului, cel ce, în război cu ursita, înţelege doar că trebuie să-i încurce iţele şi crede că trebuie să-i rupă urzeala este un netrebnic şi un sacrileg. Pentru aceasta el va fi osîndit la o libertate aterată, smintită, nefastă – la o frenetică, necontenită şi nemulţumită orbecăială.

Fără să-şi fi asumat deplin înţelesul libertăţii, Nicholas recunoaşte totuşi la sfîrşitul procesului, repetînd parcă ceea ce-i spusese cu altă ocazie Conchis:

”Cu cît înţelegi mai bine libertatea, cu atît o pierzi mai mult.
Iar libertatea mea consta în a nu lovi, oricare ar fi preţul şi orice ar putea gîndi despre mine ochii aceştia care mă urmăresc; chiar dacă ar ajunge la concluzia, aşa cum probabil prevăzuseră, că îi iertam, că eram îndoctrinat, că mă duceau de nas. Am lăsat biciul în jos şi mi-am simţit ochii umplîndu-mi-se de lacrimi – lacrimi de furie, lacrimi de umilinţă.”

El pierde aici libertatea în vechiul înţeles al cuvîntului şi gestul său, vestitor al noii libertăţi, ar trebui să fie unul regenerator care să-l umple de mîndrie, de ”febră” , de ”focul vieţii”, de ”pasiunea de a trăi”. Este ceea ce i s-a întîmplat lui Conchis la Neuve Chapelle:

”Imaginează-ţi momentul în care ai descoperi că ai un al şaselea simţi pînă atunci nebănuit – ceva ce nu include văzul, pipăitul – cele cinci simţuri cunoscute. Un simţ mai adînc din care celelalte se trag. Cuvîntul a fi nu în sens pasiv şi descriptiv, ci activ… aproape imperativ.”

Hotărîrea destinului pe care Conchis o prinde ”într-o străfulgerare” este decisivă pentru viitorul său: ”Îmi arăta şi mie o lume dincolo de cea pe care o trăiam. Şi pe mine m-a învăţat să fiu umil pînă la ferocitate.”

Forţa imperativă a libertăţii destinale este simbolizată de zîmbetul triumfător al bustului dezgropat la Didyma:

“Forţa bustului se afla în expresia feţei. Era cuprinsă într-un zîmbet triumfător, un zîmbet încrezut, dacă nu ar fi degajat calmul cel mai pur, mai metafizic… O expresie de inteligenţă şi umor atemporal se întipărise pe gura frumos modelată.”

Este expresia optimismului existenţial (”Nu poţi fi atît de pesimist! Nu este posibil.” – îi reproşează Conchis lui Nicholas) izvorît din conversiunea morţii într-un amplificator vitalizant, stenic, tonifiant: trebuie să trăim exemplar dintr-o datorie sacră faţă de toţi cei care au murit, faţă de cei care trăind sînt ca şi morţi, faţă de cei ce nu vor mai apuca să se nască vreodată.

”Deoarece ei au murit, noi ştim să trăim. Cînd o stea explodează şi o mie de lumi ca a noastră pier, atunci ştim că a noastră există. Acesta e sensul acestui zîmbet: ceea ce putea să nu mai fie este.
Era zîmbetul ironiei dramatice la celor care au privilegiul de a şti mai mult.”

Simţămîntul pe care îl resimte cel ce ”ştie mai mult” este unul de comuniune cu celelalte făpturi ale lumii: ”Mie tot ce era unalt mi se părea o minune. Chiar şi cadavrul, chiar şi chiţăitul şobolanilor. Şansa experienţei fie ea de frig, de foame, de greaţă era un miracol.”

Este de fapt acela al unei grave, dar inevitabile primejdii asumată pentru demnitatea ei tragică: ”Şi mi-am dat seama că, în această piaţă a satului, eu eram singura fiinţă căreia îi era dată libertatea de a alege şi că recunoaşterea şi apărarea acestei libertăţi erau mult mai importante decît raţionalul, decît instinctul de conservare, erau, da, chiar mai importante decît viaţa mea şi a optzeci de ostateci. Din clipa aceea, aceşti optzeci de oameni nu au încetat niciodată să-mi bîntuie somnul, să mi se înfăţişeze spre a mă acuza. Nu trebuie să uiţi că eram convins că am să fiu omorît şi eu. Dar aceste cîteva minute de cunoaştere a adevărului reprezentau tot ce puteam interpune între mine şi feţele lor torturate. Era un adevăr arzător, imuabil. Raţiunea mi-a spus adesea că am greşit, dar fiinţa mea întreagă îmi spune şi azi că am avut dreptate.”

Este acela al unicităţii legăturii cu destinul: ”Dar la această plăcere se mai adăuga acum şi un alt sentiment, la care contribuia şi peisajul larg, aerisit, un sentiment de eliberare, bucuria de a fi supravieţuit, de a trăi; întoarcerea la viaţă. Dar mai presus de orice era caracterul absolut extraordinar al experienţei. Era unică şi astfel devenisme şi eu unic; era marele meu secret, o călătorie pe altă planetă, o recompensă pe care nimeni nu şi-o oferise vreodată.”

Este acela al cufundării în străfundurile originare ale puterilor Firii, al resurecţiei mitice: ”Totuşi, am avut atunci, mergînd, un sentiment ciudat, ajutat de ora matinală de absoluta singurătate şi de tot ce se întîmplase, sentimentul că pătrunsesem în lumea miturilor – o experienţă care fizic dădea senzaţia, moment de moment, de a fi fost în acelaşi timp tînăr şi dintotdeauna. Ulise mergînd să o întîlnească pe Circe, Teseu în drum spre Creta, Oedip în căutarea destinului. Nu-mi era posibil să-l descriu. Nu era un sentiment literar, ci un sentiment misterios, prezent şi concret, de entuziasm, de a fi în situaţia în care orice se poate întîmpla. Ca şi cum lumea fusese reinventată în aceste ultime trei zile numai pentru mine.”