I O metaforă geologică

“Conchis elaborase teoria lui personală despre teatru, dar nu spusese chiar el că jocul, masca, nu sînt decît o metaforă? Vreo nouă filosofie incomprehensibilă: metaforismul?”


Despre Magicianul se poate susţine, nu fără dreptate, că este un roman polifonic sau polimorf, dar asta ţine de o anume ortodoxie a interpretării, care, apelînd la un model teroretic oficializat, oferă doar un confort procustian textului.

Bunacredinţă ne îndeamnă să iscodim după un model mai prielnic integrităţii şi vieţii operei, mai apt să favorizeze revelaţia duhului său. Nu este greşit să vedem în Magicianul şi un roman de aventuri, şi unul erotic, şi unul social, şi unul psihologic, şi unul realist, şi unul alegoric, şi unul ideologic, si unul simbolic, şi unul poliţist, şi unul metaforic…, căci toate acestea există simultan, dar nici juxtapunerea mozaicală a fragmentelor, nici împletirea simfonică a tonurilor nu este ceea ce ni se impune, ci o anume forţă telurică ce scoate la iveală, aparent la întîmplare, cînd un aspect, cînd altul şi ne solicită o generoasă conştiinţă geologică.

Lucrurile se întîmplă de parcă, în urmărirea faptelor la zi, conştiinţa noastră ar trebui să fie ghidată de o adîncă înţelegere istorică a evenimentelor epirogenetice (ridicări şi scufundări ale scoarţei) şi orogenetice (cutări şi formări de lanţuri muntoase); de o subtilă pricepere a ciclurilor în care litogeneza (formarea rocilor), orogeneza (formarea noului uscat) şi gliptogeneza (distrugerea rocilor) se succed rulînd acelaşi material în forme diverse; de o cunoaştere amănunţită a dispunerii în straturi a scoarţei corespunzătoare episoadelor (falieri, fracturi, alunecări, eroziuni) care adesea au întrerupt continuitatea lor.

Conştiinţa geologică n-ar fi astfel decît un set de aşteptări coerent, care pornind de la sugestiile superficiale, locale şi discontinui, apărute la vedere, presupune o continuitate în timp şi o extensie spaţială. Din astfel de indicii – puţine şi răzleţe –, dar îndestulătoare pentru o conştiinţă care nu mai e suficientă, se poate urmări cu grijă istoria, se poate localiza şi carta filonul aurifer al textului.

Metafora geologică ne poate ajuta să depistăm locul subteran de concentrare a materiei preţioase, vîna în care, strecurîndu-se prin fisurile diverselor înţelesuri, s-a închegat cel mai nobil dintre tîlcurile romanului. Un asemenea demers nu ne obligă să apelăm permanent la asentimentul autorului, căci inconştientul magmatic, adîncile prefaceri metamorfice au lucrat pe dedesubt producînd un text simbolic, ale cărui componente ideatice nu pot fi cunoscute decît printr-o hermeneutică de laborator.