V Provocarea destinului - încercarea darurilor

“Eşti un ales?”


Întrebarea – “Eşti un ales?” – cu care Conchis îl interpelează brusc pe Nicholas vizează distincţia ca mărinimie, ca generozitate, ca nobleţe, ca un dar care îl obligă pe cel dăruit, ca un har ce trebuie consfinţit, vegheat, întreţinut. Deosebirea, singura formă (inferioară) de a fi ales pe care o cunoscuse şi pe care o cultivase anterior, nu-l poate ajuta pe Nicholas în cazul de faţă. “Cei mai mulţi dintre noi – îşi aminteşte el la începutul romanului –, credincioşi tradiţiei ‘dandy’ de la Oxford, doream să arătăm diferit.” Iată de ce în dialogul cu Conchis se simte total descumpănit, refuză să se considere un ales şi îşi neagă în mod trivial eventualele valenţe pentru aşa ceva.

“- Eşti un ales?
- Ales?
- Simţi că ai vreo anumită înclinaţie?
- Înclinaţie către ce?
- John Leverrier avea înclinaţie către religie.
- Eu nu cred în Dumnezeu şi nici nu mă cred un ales.
- Şi dacă eşti? Eu cred că eşti.
Am zîmbit neîncrezător.
- Mulţumesc.
- Nu este un compliment. Ăsta e jocul hazardului. Nu hotărăşti tu dacă eşti ori nu.
- Şi ce mă face să fiu ales?
- Întîmplarea are multe înfăţişări.”

Anthony Quinn în rolul lui Conchis

A fi un ales, insinuează Conchis, înseamnă a fi dăruit, a avea un dar, o înclinaţie sau a fi martorul şi actorul unor întîmplări miraculoase, recunoscînd în acest fapt un privilegiu pe care trebuie să-l răsplăteşti. De aici cuvintele lămuresc singure ceea ce se cuvine: cel dăruit trebuie să se dăruiască, să se dedice propriului dar, înzestrării, să se destineze cu devoţiune chemării sale, să se consacre harului său, onorîndu-şi astfel destinul.

Totul capătă o turnură cvasi-religioasă, ca şi cum dăruirea face prezentă o instanţă superioară ce reclamă credinţa măcar sub forma încrederii cu care harul trebuie asumat ca învrednicire care de-abia de-acuma trebuie meritată, ca rang ce trebuie ţinut. Cel dăruit se simte îndatorat, dobîndeşte simţul datoriei.

Întrebarea-n sine – eşti un ales? – ţi se poate revela printr-o întîmplare oarecare, dacă ştii să o priveşti ca pe o încercare, luminîndu-i faţa plină de înţelepciune. Într-adevăr “nu hotărăşti tu dacă eşti ori nu” ales, dar hotărăşti dacă ai curajul şi nobleţea de a răspunde pe măsură atunci cînd ai primit bunăvestirea.

Vorbind de Dumnezeu, în varianta feminină a mamei care oferă “uneori cela mai neaşteptate daruri” , Conchis subliniază că numai “instinctul religios ne ajută să aflăm ce poate să ne aducă fiecare situaţie nouă” . Declaraţia sfruntată de ateism (înţeles ca absenţă a vocaţiei pentru sacru şi nu ca adoptare a vreunei confesiuni), pe care Nicholas nu se sfieşte s-o repete cu aceeaşi stupiditate de fiecare dată cînd se face apel la puterea şi subtilitatea imaginaţiei sale, îl arată lipsit de orice elan al fanteziei, de orice fior liric, de vocaţia pentru sacru necesară înţelegerii şi asumării destinului, ca pe un ins fără nici un Dumnezeu.

“Puţini identifică momentul şi acţionează în consecinţă” la provocarea destinului, remarcă Conchis. “Cei aleşi?” – întreabă Nicholas. “Cei aleşi de voia întîmplării” – ripostează Conchis. Destinul întărîtă, stîrneşte şi hărţuieşte, trezeşte şi cheamă, invită, încearcă, ispiteşte, pune la probă, îndeamnă, îmboldeşte, îmbie pe om să-şi dobîndească demnitatea. Voia întîmplării nu este însă tiranică, ea poate fi îmbunată şi îmblînzită, te poţi învoi cu ea, îi poţi intra în voie, aflîndu-i cu un efort de generoasă imaginaţie faţa destinală.

Întîlnirea cu destinul este de fapt o întîlnire cu sinele tău adevărat, esenţial, profund: “Copacii erau mai deşi atunci. Marea nu se vedea. Mă aflam în luminişul din jurul ruinelor avînd sentimentul că sînt aşteptat . Ceva mă aşteptase aici de cînd mă născusem. Stînd acolo, am aflat cine aşteptase: eu eram aici.” Sînt întîmplări şi locuri predestinate care te aşteptă pentru a te confirma, pentru a te consacara în demnitatea ta umană. Ştii să le recunoşti şi să le fii recunoscător? Să le răspunzi pe măsura provocării?

Sala de aşteptare nu e decît tinda destinului. “Era un vis. Mă îndreptam către o uşă închisă care printr-o minune transformase lemnul impenetrabil în sticlă, făcîndu-mă să mă văd venind din cealaltă direcţie – era viitorul. Folosesc analogii, mă înţelegi, da?”