un eseu despre o viziune ofensivă asupra destinului

About Me

My photo
"Build of your imaginings a bower in the wilderness ere you build a house within the city walls." ("Duraţi-vă din visuri un refugiu undeva, în deşert, înainte de a vă înălţa o casă între zidurile cetăţii.") Kahlil Gibran

Saturday, April 21, 2007

XII Puterea misterului

“Aflarea este umbra unei umbre
Şi totuşi naviga-vei etern către a afla
Aflînd mai puţin decît o fiară beată.”



În confruntarea cu destinul ne aflăm totdeauna faţă-n faţă cu misterul. Destinul pare să rămînă, în vremurile noastre sărace, unic moştenitor de Dumnezeu, mister al misterelor. El nu moşteneşte însă şi trăsăturile antropomorfice hiperbolizate care bîntuiau cerurile religiilor: subînţeleasa ordine benefică în stare să contracareze în cele din urmă tot răul pămîntean şi presupusa grijă providenţială căreia să ne putem încredinţa speranţele. Experienţa de la Neuve Chapelle îl convinge pe Conchis de acest lucru: “Acum ştiu că era faptul că noi credem că servim unui scop, că facem parte dintr-un plan, că totul se va sfîrşi cu bine pentru că undeva sus lucrurile erau bine judecate. Nu există nici un plan, totul este hazard. Ca să ne salvăm trebuie să contăm pe noi înşine.”

Concluzia lui Conchis este salutară: trebuie să contăm pe noi înşine în a afla adevărata noastră legătură cu destinul – acordul, legămîntul, învoirea – şi în această tentativă instinctul religios (filtrat pînă la a deveni doar esenţă poetică) ne este mai de folos decît întreaga ştiinţă şi cunoaştere.

“Misterul are energie. Imprimă energie în oricine caută un răspuns. Dacă dezvălui calea către mister, ceilalţi căutători vor fi lipsiţi de […] o importantă sursă de energie.” Acestea sînt rezultatele “cercetărilor” întreprinse de Conchis în legătură cu misterul. El deplînge pe bună dreptate soarta celor tineri, nevoiţi să trăiască într-o lume tot mai săracă în miracol: “Dar voi, ţine minte, aţi plătit preţul vostru: aţi pierdut o lume bogată în mister şi emoţii subtile. Nu numai specii de animale dispar ci şi specii de simţăminte. Dacă eşti destul de deştept, să nu deplîngi trecutul pentru ceea ce acesta nu a cunoscut, să te compătimeşti pe tine pentru ceea ce trecutul a cunoscut.”

E de la sine înţeles că o lume mai bună este una în care misterul e potenţat, miracolul multiplicat, taina sporită. Aici, progresul în ştiinţă nu are nici o însemnătate, căci nu e vorba de probleme de civilizaţie materială (rezolvabile tehnologic), ci de sănătatea psihică a speciei umane. “Omul are nevoie de mistere, nu de soluţionarea lor.”

Exemplificarea puterii cu care acţionează misterul aparţine tot episodului nervegian de la Seidevarre: “Nu ştiam ce vedea, dar ştiam că era ceva atît de puternic, atît de misterios, ceva ce explica totul. Secretul lui mi s-a luminat prin sursa de lumină care cobora asupra lui. El nu aştepta să-l vadă pe Dumnezeu. El îl vedea de ani de zile. El nu aştepta să i se ofere o certitudine, el trăia în certitudine […] El vedea un stîlp de foc peste apă. Ştiam că acolo nu exista nici un stîlp de foc şi că puteam demonstra că există doar în mintea lui Henrik.”

Dar înainte de dobîndirea unei asemenea credinţe, simultan cu fascinaţia şi energia misterioasă a destinului este resimţită nesiguranţa, incertitudinea, incoerenţa sa. “Cred că e un indiciu – susţine Julie, referindu-se la povestea de la Seidevarre –, locul pe care misterul îl ocupă în viaţa oamenilor. Că nu trebuie să fim niciodată siguri de nimic. O lume în care totul trebuie pus permanent sub semnul întrebării.” Şi cu altă ocazie: “Vorbeşte mult despre momentul experienţei. Despre modelul de comportament al unor indivizi puşi în faţa unor situaţii pe care nu le înţeleg. Despre cazurile de schizofrenie […] despre cum oamenii îşi dedublează personalitatea în mod etic şi în multe alte feluri în faţa necunoscutului. Într-o zi ne-a spus că necunoscutul este marele factor care motivează existenţa individului. Se referea la faptul că nu ştim de ce ne aflăm aici, de ce existăm, moarte, ce se întîmplă după. Totul.”

Lumea în care se resimte forţa destinului este una care nu poate da răspunsuri, care nu ne asigură de semnificaţia evenimentelor, pentru simplul fapt că este una in-umană, pentru că acolo nu există nici o intenţie în legătură cu individul uman şi nici o instanţă antropomorfică ce ne-ar putea-o comunica. Dacă există un Dumnezeu – obiectiv (ştiinţific) vorbind – numele lui este Hazard. În schimb această lume bîntuită de destin ne poate pune la încercare mai presus de simplele, trivialele şi univocele semnificaţii raţionale pe care le reclamă simţul realităţii: “Conchis era ca unii poeţi moderni: încerca să prindă zece sensuri cu un singur simbol.” Orice eveniment este prin ambiguitatea sa apt de o infinitate de semnificaţii ţinînd însă nu doar de un înţeles raţional realist, ci mai curînd de o angajare totală a individului în sensul sporirii amplitudinii puterii sale sufleteşti şi a adîncimii lui spirituale.

“Culmea ironiei – spune Julie despre strategia lui Conchis – este că nici nu sînt sigură dacă nu trebuie să calc regulile. Este persoana cea mai formidabilă. Un joc de-a v-aţi ascunselea… sau mai mult de-a baba-oarba. Te răsuceşti pînă îţi pierzi direcţia. Ce spune, capătă dublu sens şi chiar triplu.” În această situaţie, delicată prin deruta pe care o crează, singurul angajament serios şi grav în faţa destinului este acela care evită platitudinea realităţii pentru a accede spre orizonturi poetice tot mai elevate. Şi Nicholas acuză anemia şi precaritatea lirică: “Acolo sus, pe muntele Parnas, mi-am dat seama că lipsa ei de subtilitate, incapacitatea de a se ascunde după o metaforă mă enervaseră probabil, mă plictisiseră aşa cum poezia simplistă mă plictisea.”

Este firesc ca purtarea cuvioasă a lui Leverrier să i se pară cuviincioasă lui Conchis şi să o laude: “John a jucat foarte bine rolul celui care-l caută pe cel ascuns”, iar cea a lui Nicholas, autodeclarat ateu înrăit, care declamă superior (părere exprimată într-o discuţie despre Dumnezeu cu Julie în timp ce e preocupat să-i atingă picioarele pe sub masă): “Mai important decît atitudinea faţă de ce nu ştii niciodată? Mi se pare o pierdere de vreme, să i se pară inadecvată.

Orice ipoteză poetică înseamnă angajare totală şi responsabilitate maximă într-un context lipsit de orice garanţii, de aceea sfatul lui Conchis, cînd Nicholas se arată evident derutat, este: “Trebuie să fii exact ce hotărăşti.” Trebuie să-ţi joci rolul cu deplină convingere pentru valoarea lui spirituală. În această încredere în faptul că incoerenţa realului nu poate (şi nu trebuie) recuperată decît într-un plan superior, mai poetic, constă asumarea ursitei şi colaborarea la destin. Reacţia firească în faţa destinului este sfiala adaptativă, desfacerea de legăturile terestre, profane. Alesul se confirmă pe sine înfruntînd nesiguranţa – alegînd liber poezia destinului ca pe o veritabilă credinţă religioasă.

În timpul procesului este prezentă metaforic acea instanţă care tutelează întregul experiment: “Acum – la stînga mea – vedeţi o cutie goală. Dar nouă ne place să credem că înăuntru se află o zeiţă. O zeiţă virgină pe care nici unul dintre noi n-a văzut-o şi n-o va vedea niciodată. O numim Astareth cea Invizibilă. Cunoştinţele dumneavoastră despre literatură vă vor permite cu siguranţă, să ghiciţi ce simbolizează. Şi de aici, să vă imaginaţi cu uşurinţă ce încercăm noi, bieţi oameni de ştiinţă, să exprimăm.” Astareth este mama misterului, misterul erotizat, care seduce şi induce în cei cu care se confruntă iubirea destinului lor misterios.

Angajarea plină de încredere şi iubire este binevenită şi pentru a menaja fragilitate misterului, oricînd vulnerabil la absenţa consimţămîntului. “Mă lansasem în mijlocul celor mai extraordinare fantasmagorii ale unui bătrîn original, era clar. De ce să le fi creat, de ce să le fi realizat în acest fel, şi în special de ce să mă fi ales pe mine ca singur spectator? Era un mister. Ştiam că intrasem în ceva prea unic, prea bizar pentru ca să mai renunţ sau să-l stric din lipsă de răbdare sau de simţ al umorului .”

Niciodată avertismentele nu sînt de prisos: “Dacă-ţi spun stric totul. Nu-ţi spun decît că este o experienţă unică, incomparabilă, că, de fapt, nu se compară cu nimic în lume” şi nici entuziasmele nu sînt fără rost: “Totul este atît de fragil! Ca ţesătura de păianjen. Ca tot ce este intelectual şi dramatic Dacă ne-am purta într-un anumit fel, am putea distruge totul.” Orice reacţie prea făţiş violentă poate rupe vraja, poate întrerupe jocul:

“Ca şi cum nu am fi privit spre sud, ci spre viitor către o lume fără Prospero, fără domenii întinse, fără poezie sau fantezie, fără tandre promisiuni erotice… În picioare, între cele două fete, am simţit deodată cît era de fragilă încercarea nebună a bătrînului şi cît de fragil timpul însuşi. Ştiam că niciodată în viaţă nu voi mai trăi o asemenea aventură. Mi-aş fi dat viaţa ca această după-amiază să nu se sfîrşească, să se repete la infinit, să fie un cerc închis şi nu ceea ce era de fapt: un singur pas neînsemnat înainte, un simplu pas ce nu mai putea fi făcut înapoi.”

De fiecare dată cînd apropierea de mister devine minimă apare sfiala sau poate imposibilitatea de a-l numi. În următorul dialog (în care Julie explică lui Nicholas), în momentele cînd se ajunge la esenţial apar inevitabil şi invariabil elocventele puncte de suspensie:

“ – A ameninţat el că opreşte spectacolul?

– Nici nu trebuie. Dacă nu am avea senzaţia că trăim cea mai grozavă experienţă din viaţa noastră… Ştiu că el îţi poate părea absurd. Înnebunitor. Un ramolit bătrîn. Cred însă că a descoperit cum se ajunge la…

Nici de data asta n-a terminat fraza.

– La ceva interzis cunoaşterii mele?

– Un lucru pe care l-am regreta amarnic dacă-l ratăm şi – continuă – încep să-mi imaginez ce este. Nu aş putea să-ţi explic coerent, chiar dacă… “


Cînd la proces Nicholas resimte momentul de înţelegere, de respect reciproc în urma hotărîrii sale de a renunţa la răzbunare, taina se amplifică şi se agravează într-o tăcere maiestuos virilă:

“Vedeam toate acestea în ochii lui Conchis: se demnonstrase ceva chiar mai mult decît eleutheria şi eu eram singura persoană dintre toţi cei de faţă care nu ştiam ce era. I-am cercetat privirea căutînd acest răspuns, dar era ca şi cînd te-ai fi scufundat în noaptea cea mai neagră. O mie de întrebări îmi tremurau pe buze, îmi tremurau în minte, dar au murit acolo.
Nici un răspuns. Nici o mişcare.”


La fel de tainic este simţămîntul pe care Nicholas îl simte încolţind în sine: “În mine se înrădăcinase un sentiment nou care eram conştient că fusese sădit de Conchis şi care germinase acum, în tăcerea şi absenţa pe care o crease deliberat, în jurul meu. Un sentiment care mă chinuia zi şi noapte, pe care îl dispreţuiam, îl dezaprobam şi de care încercam să mă eliberez; dar care continua să crească, ca un embrion nedorit în pîntecele mamei, umplînd-o de furie, dar uneori şi de tandreţe, simţindu-se năpădită tocmai de acest sentiment de… dar nu puteam rosti cuvîntul.”

În fine, doamna de Seitas îi transmite lui Nicholas o sibilinică şi ocultă povaţă (nedivulgată cititorilor):

“ – Nicholas, nu ţi-am spus care a fost cealaltă poruncă pe care şi eu şi soţul meu am respectat-o unul faţă de celălalt.
Mi-o spuse fără nici cea mai mică umbră de zîmbet. Se uită un timp drept în ochii mei, apoi se urcă în taxi.”


Toate acestea ne îndeamnă să credem că despre mister ca existenţă suverană sîntem îndreptăţiţi să ne pronunţăm doar astfel:

“Ceea ce nu are nume.”

No comments: