XIV Răscrucea întîmplării – derutarea

“Toate ipotezele erau aiurea, lipsite de temei.”


Orice moment de intensitate maximă, orice lovitură a soartei provoacă prin impactul produs descumpănire şi perplexitate. Starea de dezorientare şi de derută nu este însă doar o simplă năuceală, ci şi clipă revelatoare a minunii, clipă în care întîmplarea apare ca o răscruce a destinului, ca o schimbare a rutei, ca reorientare a drumului vieţii.

Clipa rămîne primejdioasă prin nesiguranţa pe care o induce. “Mă cuprinse din nou frica, sentimentul unui mister ce mă ameninţa. Realitatea părea atît de fragilă aici sub pomi, sub soarele arzător.” Primejdia este însă primejdia cea bună, aceea care în chip magic substituie o realitate securizantă pînă la banalizare cu una plină de incertitudini, dar fascinantă şi seducătoare prin misterul ei. “Nu trebuie să fim niciodată siguri de nimic. O lume în care totul trebuie pus permanent sub semnul întrebării. Asta încearcă el să creeze aici.” Hazardul – regizat de Conchis – este doar modul de a incita şi stimula imaginaţia amorţită de o realitate stătută şi searbădă.

Energia misterului este mai activă “cînd (oamenii – s. m.) sînt puşi în situaţii pe care nu le înţeleg. Cînd nu prea înţeleg ce rol sînt chemaţi să joace.” Cînd faptul că “ne dăm seama că nu sîntem siguri de nimic” ne aduce în starea de urgenţă poetică, ne constrînge la un răspuns la cea mai înaltă tensiune. Energia nesiguranţei se preschimbă atunci miraculos în certitudine lirică orientativă, în directivă poetică luminiscentă.

Cotitura pe care o face de destinul în acel moment este şi o reoriginare care deschide posibilităţi nebănuite înainte, care prevesteşte viitorul – o renaştere care merită o nouă ursită, o schimbare de zodie. “Pentru că trecutul conţine prezentul, Seidevarre conţinea Bourani. Tot ce se va întîmpla aici, tot ceea ce determină întîmplările din prezent se afla parţial, ba chiar esenţialmente, în ceea ce s-a petrecut acum treizeci de ani în pădurea aceea din Norvegia” – ilustrează Conchis forţa regenerativă şi proiectivă a întîmplării devenită minune, răscruce a destinului.

Propriile trăiri incandescente sînt ridicate la rang de simbol şi – devenite stîlpi de foc călăuzitor – înrîuresc profund simţirea, atitudinile, comportamentul individului. “Şi pe mine m-a învăţat să fiu umil pînă la ferocitate. Am înţeles sensul misterului profund. Am înţeles zădărnicia atîtor lucruri pe care noi le credem importante.” Sînt momente în care destinul se împlineşte şi se articulează, cînd substanţa vieţii se împrospătează ca dintr-un nou izvor şi se pătrunde de o forţă mitică regeneratoare. Întîmplările devin sacre, capătă aură de mit şi se înşiruiesc legendar, îndreptăţite de o fabuloasă mîndrie, într-o mitologie personală.

“Nu sugerez nimic. Între cele două evenimente nu există nici o legătură. Nu poate fi găsită nici una. Sau, mai bine-zis, singura legătură sînt eu. Eu sînt cel care dau un sens acestei coincidenţe.
Simţeam în vocea lui o nuanţă de mîndrie neobişnuită, ca şi cum ar fi fost realmente convins de faptul că dacă cele două evenimente identice au avut loc în acelaşi timp, lui i se datora întrucîtva.”