un eseu despre o viziune ofensivă asupra destinului

About Me

My photo
"Build of your imaginings a bower in the wilderness ere you build a house within the city walls." ("Duraţi-vă din visuri un refugiu undeva, în deşert, înainte de a vă înălţa o casă între zidurile cetăţii.") Kahlil Gibran

Saturday, April 21, 2007

XX Soarta ironiei

”Experienţa m-a făcut să înţeleg ce este cu adevărat umorul. Este o manifestare a libertăţii. Tocmai pentru că există libertate, există surîs.”

„Îmi reveneau în minte frînturi din lucruri pe care le spuseseră şi care acum mi se păreau că aveau dublu sens: o permanentă ironie dramatică. Aproape fiecare frază rostită de Conchis sau Lily nu era altceva decît o ironie; pînă la acest din urmă dialog cu ’June’ referitor la halucinaţii şi la psihiatrie.”



Dumnezeu – spune o vorbă din popor – nu bate cu biciul. Şi, într-adevăr, cei furibunzi, aprinşi de o mînie turbată, care ţin să-şi facă urgent dreptate personală, merită să fie domoliţi amintidu-li-se pilduitoarea blîndeţe a lui Dumnezeu. Cum ar trebui temperaţi şi cei indignaţi peste măsură, care le doresc celor vinovaţi răzbunări imediate şi exemplare, chinuri neîndurătoare şi publice, pedepse ostentative şi notorii, prin sugestia subtilităţii nonviolente, discrete, elegante (şi adesea nesesizate nici de cel pedepsit) cu care poate osîndi blîndeţea.

Există în această vorbă o mîngîiere pentru cei care, deşi nu văd pe chipul răufăcătorului stigmatul osîndei, ştiu că nu pripa, nu flagranţa, nu satisfacţia personală a celor lezaţi sînt importante aici, ci modul subtil în care răul în sine îl pedepseşte pe făptaş prin pervertire, privîndu-l de adevărata fericire şi de autentica demnitate de fiinţă umană. Există deasemenea o înfruntare ironică (din partea celui ce ”ştie mai mult”) a trufiei celui lipsit de subtilitate, care sfidează simţindu-se încă nepedepsit şi – de ce nu? – crezîndu-se inviolabil.

Poate că Dumnezeu e trist şi neputincios, iar blîndeţea sa nu este decît efectul propriei exasperări. Ironia soartei ar fi atunci o tiranie a blîndeţii, căci ea ar consta în pedepse necanonice, nefireşti, neaşteptate, imponderabile (neştiute fiind – în subtilitatea lor – căile providenţei). Şi nu e deloc nefiresc ca, în cele mai multe cazuri, vina să fie ispăşită în neştiinţă şi vinovată inconştienţă, pentru că înţelesul pedepsitor al încercărilor soartei e dificil de sesizat, de recunoscut şi mai ales de asumat atît timp cît nu ai acceptat că în faţa destinului eşti fără drept de apel şi vinovat, şi victimă. Un mai vechi înţeles al lui a pedepsi este acela de a canoni, a căzni, a trudi pe cineva pentru a-l învăţa şi instrui. Conform acestuia, în ultimă instanţă, cu toţii ispăşim – cu voie sau de nevoie, cu ştiinţă sau fără ştiinţă – pentru a ne izbăvi de greşelile noastre.

Ironia soartei ne revelează un dumnezeu hîtru, pus pe glumă, gata oricînd să ofere-n batjocură daruri nemeritate în locul pedepselor cerute de propria-i amărăciune; un dumnezeu care face haz de necaz, batjocura sa nefiind decît indignare bine temperată şi subtil dramatizată: o sumedenie de scenarii pentru aceleaşi urzeli urzicătoare şi hazlii ale ursitei.

Înseamnă atunci că exigenţa supremă pe care ne-o impune ironia soartei este simţul umorului, cel ales fiind cel ce poate îndura batjocura ca pe o binemeritată, binevenită şi binefăcătoare corecţie, fără să se simtă persecutat. Destinul, cu mîna blîndeţii lui Dumnezeu, bate pe umăr pentru a atrage atenţia oricărui posibil Sisisf asupra poverii demnităţii sale, dar şi pentru a-l încuraja, arătîndu-i încredere în vrednicia sa.

E greu să comaţi zelul masochist al celor ce suferă de mania persecuţiei, de aceea, pentru a le da o minimă satisfacţie (sau poate numai pentru a-i mai sfida o dată?), adoptîndu-le limbajul, am putea parafraza proverbul amintit astfel: pentru cei aleşi, care consimt să colaboreze la destin, în cele din urmă, biciul lui Dumnezeu se despleteşte-n gingăşii.

Crieteriu de selecţie, test, probă iniţiatică – ironia soartei face selecţia extrem de severă. E neîndoielnic că şi cititorii romanului – minciună divină, dar nemeritat şi aspră încercare – sînt supuşi unui test de subtilitate a sensibilităţii, de curaj al imaginaţiei, de onestitate existenţială, de adîncime metafizică. Compoziţia caleidoscopică a romanului – primă încercare ironică – permite cititorului să-şi aleagă şi să savureze genul său preferat, ignorîndu-le cu lejeritate pe celelalte şi, cu atît mai mult, posibilul înţeles de ansamblu.

Tehnica realistă de abordare a unui subiect de ficţiune dens metaforică, împănat cu nenumărate sugestii metafizice, este încă un handicap ironic care momeşte frivolitatea şi comoditatea ipocrită a cititorului spre o interpretare unică şi plină de temperament, aceea a eroulu interesat doar de simţul realităţii. Scris la persoana întîi, eroul este şi naratorul, dar şi raisonneur-ul romanului, prin însăşi schema de roman psihologic, textul invită la identificarea cu toate tribulaţiile personajului, la juisarea psihică luată drept satisfacţie sufletească şi elevaţie spirituală. Este încă o pistă falsă în calea unei posibile interpretări superioare a evenimentelor şi a textului: din comoditate intelectuală, cititorul renunţă la propria sa interpretare pentru cea dată de-a gata în reacţiile temperamentale ale eroulu-raisonneur, preferînd solidarizarea psihică cu cel năpăsuit şi obidit, căzînd în cursa facilităţii oferită de obişnuita convenţie a romanului psihologic.

Mulţi chemaţi, puţini aleşi. Dar mîna batjocoritoare a lui Dumnezeu azvîrle orzul pretutindeni şi nu se sfieşte să trîntească în troaca porcilor braţe de mărgăritar.

No comments: