X Fascinaţia destinului

“Ai vrea ca totul să se oprească? Să se termine mîine?”

“Conchis era agentul hazardului, evenimentul apărut la momentul oportun. Ca la Oxford, cînd după o perioadă de singurătate, întîlneam o fată şi începeam cu ea o aventură, aşa începusem acum un joc pasionant cu el. Doream din nou să trăiesc.” Cu toată frivolitatea comparaţiei se simte că jocul îl atrage şi-l pasionează pe Nicholas, reanimîndu-l şi reconfortîndu-l după depresiunea sinucigaşă.

Viaţa lui pe insulă va gravita ca un zbor de fluture hipnotizat în jurul stîlpului de foc iscat la Bourani. “Eram vrăjit de Bourani şi nu o tăgăduiam. O forţă magnetică mă atrăgea dincolo de zidurile şcolii în aerul albastru spre culmea centrală şi de cealaltă parte unde doream să mă aflu.”

Prins în mreaja evenimentelor, nici o exigenţă morală, nici o încercare ipocrită de a-şi ascunde sieşi (sau în scrisoarea nereuşită catre Alison) fascinaţia nu mai este posibilă. “Eram ca unul dintre navigatorii lui Ulise, transformat în porc, incapabil să mai fiu altceva. Am rupt toate paginile. Ceea ce vroiam de fapt să-i spun era că mă simţeam vrăjit şi că în mod absurd doream să fiu liber ca să fiu vrăjit.”

Schimbările de situaţie oricît de neplăcute sau de dure nu-l mai pot face îndepărta pe Nicholas de patima jocului. “Ştiam foarte bine că relaţia noastră şi rolul meu se schimbaseră din nou. Eu din musafir devenisem elev. Acum mă simţeam transformat în cal de bătaie.” Tot ce e ciudat şi straniu devine cu atît mai seducător. “Singurul instinct clar pe care îl am, dacă e vorba de instinct, e că dacă plecăm acum, niciodată în viaţă nu ne vom mai întîlni cu ceva asemănător.” Chiar atunci cînd presupunerile sînt deosebit de grave din punct de vedere moral (sechestrarea fetelor de către Conchis), fascinaţia primează: jocul trebuie să continuie cu orice preţ.

Misterul este legat de o anume promisiune, care sporeşte tensiunea emoţională a joclui şi diminuează subiectiv acuitatea pericolelor şi a riscurilor. “Trebuia să aştept să văd cum aveau întîmplările din noaptea aceea să influenţeze ‘scenariul’ de mîine. Şi am fost din nou cuprins de emoţie – să continuie jocul: acceptam şi minotaurul negru, n-avea importanţă, numai să continue, să ating în sfîrşit centrul labirintului şi să obţin recompensa pe care o doream.” Ba chiar anulează mînia cea mai legitimă în faţa faptelor devenite de-a dreptul sadice. “Cu toată furia mea, mă simţeam din nou cuprins de vechiul respect pentru tot ce realizase Conchis. Eram din nou prizonierul unui mit, incapabil să-l înţeleg, dar conştient că întîmplările trebuiau să continue, oricît de sinistre ar fi putut deveni.”

Dar toate acestea poate şi pentru că între timp au încolţit firave confirmări. “Umanismul lui Conchis se impunea şi de data sta. Mi-am dat seama, în timp ce-l ascultam, că în acel moment nu aş fi vrut să fiu în nici un alt loc, că tot ceea ce simţeam justifica experienţele de pînă atunci şi că experienţele prin care trecusem erau cuprinse în faptul de a fi în acel loc.”