III Mania persecuţiei

“Nimic nu este injust pentru toţi, deşi multe lucruri par injuste fiecăruia în parte.”


În primă instanţă forţa destinului se resimte cu precădere la modul negativ, atunci cînd, depăşind stadiul estetic (Kierkegaard) al plăcerilor frivole, al divertismentului şi distracţiei, păşeşti spre stadiul etic. Dar forţa lui, care îndreaptă în cele din urmă pe cei aleşi spre stadiul religios, se manifestă acum drept constrîngere a datoriei şi a vicisitudinilor sorţii.

Acum, omul se simte în nevoie, totul se face de ne-voie (nimeni şi nimic nu este în voia lui), cu neplăcere, umilinţă şi înjosire, din obligaţie şi corvoadă, sub tirania unor imperative neînduplecate. Universul întreg pare dominat de fatalitatea nevoii. Toate dorinţele insuflate prin educaţie şi toate promisiunile tinereţii par sortite neîmplinirii, viaţa e searbădă şi anturajul fad, propriul eu este nevolnic şi nesatisfăcut, nefericirea şi nenorocul îl însoţesc pe cel cu care soarta îşi face jocul potrivnic.

Este şi cazul lui Nicholas în momentul cînd părăseşte Anglia. Deprimarea şi descurajarea îl aduc cu tot firescul cabotinismului la tentativa – bineînţeles ratată – de sinucidere. Într-o manieră dominată de psihologism (şi egoism) destinul e resimţit ca manie a persecuţiei, chiar dacă simţitea se ridică la grandoarea episodului norvegian:

“Henrik era jansenist, credea într-un Dumnezeu crud. În sistemul lui era un ales, desemnat să fie persecutat şi turmentat, să asude la tinereţe în vapoare mizere, în clime nenorocite, şi apoi recompensa, paradisul să i se smulgă din mîini atunci cînd i se cuvenea să se bucure. El nu vedea adevărul obiectiv că destinul e hazard; nimic nu este injust pentru toţi, deşi multe lucruri par injuste fiecăruia în parte. Sentimentul injustiţiei lui Dumnezeu mocnea în el […] Sufletul ardea în el şi îl ardea din ce în ce mai puternic.”

Michael Caine în rolul lui Nicholas Urfe

Deşi în cîteva momente Nicholas are şi alte trăiri mai generoase, el nu se poate vindeca de mania persecuţiei. Torturat de propria interpretare a evenimentelor el excalmă: “Jocul ăsta nu poate dura la infinit” sau “Jocuri, de acord. Dar nu să te joci cu sentimentele oamenilor.” Din contra, pentru cel ce nu se înţelege pe sine şi destinul său acest joc va dura fără vreun termen final şi fără limite rezonabile aşa cum prezice falsul Wimmel: “Nu-S-a-Ter-mi-nat!”

June certifică şi ea autenticitatea de moment a stării şi a simţirii lui Nicholas: “… şi ea a trebuit să-şi găsească drumul prin labirint. Am trecut cu toţii prin asta, mai demult. Joe, eu, toţi ceilalţi. Ştim ce înseamnă să te simţi pierdut, respins, cuprins de furie neputincioasă.” Şi încrezătoare în convertirea lui Nicholas adaugă: “Dar ştim cu toţii că în cele din urmă a meritat.”

Iată şi formula care surprinde universalitatea acestei dispoziţii provizorii doar pentru unii: “Conspiraţia aparent sadică împotriva individului, pe care o numim Evoluţie, Existenţă, Istorie.”

În finalul procesului, lui Nicholas I se oferă posibilitatea de a se răzbuna, de a-şi lua revanşa pentru umilinţa şi suferinţele îndurate. Dar ea îi este oferită (ca pedepsire a Juliei – alias doctor Maxwell) doar în mod ironic, sub chipul ţapului ispăşitor, metaforă a răzbunării isterice a celor ce suferă de mania persecuţiei:

“Este prizoniera dumneavoastră, dar nu puteţi face cu ea ce vreţi, deoarece codul deontologiei medicale pe care îl respectăm specifică exact pedeapsa de care este pasibil cel ce se face vinovat de crima de a distruge puterea de iertare a subiectului unui experiment.”

Este unul din puţinele momente cînd Nicholas se comportă la înălţimea aşteptărilor şi, refuzînd răzbunarea (durerea inutilă) se simte convertit, în comuniune cu spiritualitatea celor de faţă, stăpîn pe sine şi egal destinului său.