XI Măreţia înscenării

“Măcelarul a căzut în genunchi şi a izbucnit în lacrimi.”


În urma scenei mitologice la care asistă ca spectator, Nicholas are presimţirea asumării viitoare a unui rol în piesă. “Aveam impresia că mai devreme sau mai tîrziu voi fi şi eu obligat să joc, că asta reprezenta o fază dintr-o aventură mai sumbră pentru care mă pregăteam într-o societate, un loc, ştiu şi eu ce, unde Miranda era nimic şi Caliban domnea.” Treptat, presimţirea se transformă aproape într-o invitaţie, într-o somaţie datorită amplorii pe care o ia înscenarea. “Puteam să încerc să mă mulţumesc ca spectator, să las aceste incidente stranii să se deruleze în faţa mea, aşa cum stai la cinematograf şi laşi filmul să se desfăşoare. Dar în momentul în care m-am gîndit la acest lucru, am ştiut că analogia este eronată. Nu se construiesc cinematografe pentru un singur privitor decît în cazul în care privitorul intră într-un sistem de intenţii.”

Şi destinul acţionează la fel – ca şi cum toată înscenarea ar fi făcută pentru un singur actor. Ca să-ţi asumi destinul trebuie să crezi cu mîndrie (şi totodată cu modestie) această enormitate: lumea întreagă este o scenă construită pentru tine şi tu eşti răspunzător de toată această fabuloasă dărnicie, măcar pentru că pricepi proproţiile ei copleşitoare. Amploarea spectacolului, generozitatea montării solicită o participare pe măsură, dînd impresia că ar exista o instanţă exigentă care ştie mai mult, care ar avea de fapt inţiativa, ar judeca şi ar conduce jocul. Şi, deşi evenimentele sînt cît se poate de stranii, aparent imposibil de legat între ele, sentimentul că ţi-ai fi întîlnit destinul le poate topi contururile cufundîndu-le într-o unică poveste, povestea ta care beneficiază de o incredibilă, măreaţă scenografie.

La Nicholas motivul grandorii revine: “… acea stupefacţie pe care o resimţeam de atîtea ori: că tot acest teatru era montat numai pentru mine”, dar fără posibilitatea de a-l distila într-o exigenţă care să-i schimbe comportamentul, simţirea, fiinţa. În final, în discuţia cu doamna de Seitas, această semnificaţie, care ar fi trebuit să fie derivată dintr-o generoasă ipoteză lirică, îi este explicitată – mură-n gură – şi lui Nicholas:

“ – Dar de ce această colosală punere în scenă – doar ca să forţaţi un biet ratat moral să devină conştient de acest fapt?

– Ti-ai pus vreodată întrebarea de ce evoluţia speciilor şi-a dat atîta osteneală să ajungă la această infinită diversitate de forme şi dimensiuni? Asta nu ţi se pare tot o inutilă punere în scenă?

[…]

– Că se oferă unora bătuţi în cap ca mine posibilitatea de a deveni ceva mai puţin imperfecţi?

– Ţi-ai dat vreodată seama de acest lucru înainte de vara asta?

– N-aveam nevoie să mi se spună că sînt departe de a fi perfect.

– Şi? Ai luat vreo măsură?

– Nu prea. Nu.

– De ce nu?

– Pentru că…

Am plecat ochii şi am oftat.

– Nu încerc să apăr ceea ce am fost.

– Dar refuzi să accepţi totuşi ceea ce ai putea deveni.”

Comparaţia cu evoluţia speciilor, dimensiunea cosmică a operei guvernate de hazard, ţinînd de o ordine mai înaltă şi mai generoasă, înglobantă, lipsită de sensul îngust al raţiunii umane a scopurilor clare, blînde, rezonabile, economice obligă omul ca printr-o supoziţie metafizică plină de nobleţe să convertească uriaşa risipă în dărnicie care îndatorează. În fond, e modul cel mai fertil de a resimţi recunoştinţă pentru gigantica montare care ne-a făcut posibili, de a ne simţi îndatoraţi, de a ne da seama care este datoria pentru care trebuie să ne riscăm libertatea: împlinirea în armonie cu dărnicia Firii, voia noastră cea bună învoită cu vrerea Fiinţei.