XIX În frîul libertăţii

”Nu vom înceta să explorăm
Şi ţinta întregii noastre explorări
Va fi s-atingem începutul
Şi să-l aflăm întîia oară.”


Din confruntarea cu destinul se naşte o forţă de o putere şi de o puritate neobişnuită. Nicholas o resimte şi o recunoaşte ca atare: ”Ajunsesem să înţeleg faptul că exista un altfel de forţă diferită de vechea mea accepţiune a cuvîntului bazată pe iluziile ambiţiei.” Forţa ontologică ce se degajă în ”clipele cruciale, în care ne întîlnim propriul viitor” şi în care linia vieţii noastre este reorientată ”într-o străfulgerare” este de fapt libertatea autentică, aceea ce provine dintr-o gravă răspundere existenţială ce ni se revelează simutan cu ea.

Conchis o resimte la Neuve Chapelle ca pe un ”delirium vivens”, iar în piaţa satului ca pe ”un adevăr arzător, imuabil”; pentru Henrik este ”stîlp de foc” ; lui Nicholas i se revelează ca ”un nou fel de acceptare de sine” sau ca ”certitudinea de a fi intrat într-o societate ezoterică”. Ea este eliberată din străfunduri existenţiale fraterne cu ale celorlalte fiinţe ale lumii, ca o exigenţă ontologică decisivă. Căci se degajă de sub ”convenţiile pe care omul le-a creat pentru a ţine-n frîu aceste scopuri fundamentale” , se dezrobeşte de ”idealurile sociale” ale ”omenirii crucificate”, se descătuşează de ”dorinţele personale” şi de ”micile… vanităţi” egoiste.

Această libertate “purificată” nu se poate confunda cu libertăţile mărunţite şi tîrguite contra datoriilor la taraba social-politică şi nici cu frivolitatea libertinsimului orgolios şi narcisist. Ea este cuplată organic cu o gravă răspundere, nefiind decît faţa luminoasă a unui corp ceresc ce reflectă lumina destinului. Ea este asumare exigentă a acestei lumini sau exigenţă rezultată din această asumare.

Libertatea exigentă nu este o libertate liberă, capricioasă şi versatilă, vacantă şi în vacanţă, ea este o libertate profund angajată şi orientată. O libertate negativă, o libertate rea nu sînt decît pervertiri ale libertăţii, infracţiuni la legea libertăţii. Este deci firească învinuirea pe care i-o aduce Conchis lui Nicholas care apără gestul sinucigaş al lui Anton:

”Eşti cineva care nu poate înţelege ce este libertatea. Şi mai ales faptul că cu cît o înţelegi mai mult, cu atît o ai mai puţin.”

Este liber cel ce-şi cunoaşte destinul drept propriul său stăpîn, identificîndu-se cu datoria sa. Cel ce resimte constant vibraţia şi fermitatea frîielor (un fel de urzeală a ursitei) şi găsindu-şi calea permite destinului să-i dea frîu liber. Cel ce se poticneşte însă în neînţelesul libertăţii rumegîndu-şi cu necaz zăbala şi rătăceşte smucit de hăţurile soartei năpustindu-se orbeşte prin toate hîrtoapele nenorocului, cel ce, în război cu ursita, înţelege doar că trebuie să-i încurce iţele şi crede că trebuie să-i rupă urzeala este un netrebnic şi un sacrileg. Pentru aceasta el va fi osîndit la o libertate aterată, smintită, nefastă – la o frenetică, necontenită şi nemulţumită orbecăială.

Fără să-şi fi asumat deplin înţelesul libertăţii, Nicholas recunoaşte totuşi la sfîrşitul procesului, repetînd parcă ceea ce-i spusese cu altă ocazie Conchis:

”Cu cît înţelegi mai bine libertatea, cu atît o pierzi mai mult.
Iar libertatea mea consta în a nu lovi, oricare ar fi preţul şi orice ar putea gîndi despre mine ochii aceştia care mă urmăresc; chiar dacă ar ajunge la concluzia, aşa cum probabil prevăzuseră, că îi iertam, că eram îndoctrinat, că mă duceau de nas. Am lăsat biciul în jos şi mi-am simţit ochii umplîndu-mi-se de lacrimi – lacrimi de furie, lacrimi de umilinţă.”

El pierde aici libertatea în vechiul înţeles al cuvîntului şi gestul său, vestitor al noii libertăţi, ar trebui să fie unul regenerator care să-l umple de mîndrie, de ”febră” , de ”focul vieţii”, de ”pasiunea de a trăi”. Este ceea ce i s-a întîmplat lui Conchis la Neuve Chapelle:

”Imaginează-ţi momentul în care ai descoperi că ai un al şaselea simţi pînă atunci nebănuit – ceva ce nu include văzul, pipăitul – cele cinci simţuri cunoscute. Un simţ mai adînc din care celelalte se trag. Cuvîntul a fi nu în sens pasiv şi descriptiv, ci activ… aproape imperativ.”

Hotărîrea destinului pe care Conchis o prinde ”într-o străfulgerare” este decisivă pentru viitorul său: ”Îmi arăta şi mie o lume dincolo de cea pe care o trăiam. Şi pe mine m-a învăţat să fiu umil pînă la ferocitate.”

Forţa imperativă a libertăţii destinale este simbolizată de zîmbetul triumfător al bustului dezgropat la Didyma:

“Forţa bustului se afla în expresia feţei. Era cuprinsă într-un zîmbet triumfător, un zîmbet încrezut, dacă nu ar fi degajat calmul cel mai pur, mai metafizic… O expresie de inteligenţă şi umor atemporal se întipărise pe gura frumos modelată.”

Este expresia optimismului existenţial (”Nu poţi fi atît de pesimist! Nu este posibil.” – îi reproşează Conchis lui Nicholas) izvorît din conversiunea morţii într-un amplificator vitalizant, stenic, tonifiant: trebuie să trăim exemplar dintr-o datorie sacră faţă de toţi cei care au murit, faţă de cei care trăind sînt ca şi morţi, faţă de cei ce nu vor mai apuca să se nască vreodată.

”Deoarece ei au murit, noi ştim să trăim. Cînd o stea explodează şi o mie de lumi ca a noastră pier, atunci ştim că a noastră există. Acesta e sensul acestui zîmbet: ceea ce putea să nu mai fie este.
Era zîmbetul ironiei dramatice la celor care au privilegiul de a şti mai mult.”

Simţămîntul pe care îl resimte cel ce ”ştie mai mult” este unul de comuniune cu celelalte făpturi ale lumii: ”Mie tot ce era unalt mi se părea o minune. Chiar şi cadavrul, chiar şi chiţăitul şobolanilor. Şansa experienţei fie ea de frig, de foame, de greaţă era un miracol.”

Este de fapt acela al unei grave, dar inevitabile primejdii asumată pentru demnitatea ei tragică: ”Şi mi-am dat seama că, în această piaţă a satului, eu eram singura fiinţă căreia îi era dată libertatea de a alege şi că recunoaşterea şi apărarea acestei libertăţi erau mult mai importante decît raţionalul, decît instinctul de conservare, erau, da, chiar mai importante decît viaţa mea şi a optzeci de ostateci. Din clipa aceea, aceşti optzeci de oameni nu au încetat niciodată să-mi bîntuie somnul, să mi se înfăţişeze spre a mă acuza. Nu trebuie să uiţi că eram convins că am să fiu omorît şi eu. Dar aceste cîteva minute de cunoaştere a adevărului reprezentau tot ce puteam interpune între mine şi feţele lor torturate. Era un adevăr arzător, imuabil. Raţiunea mi-a spus adesea că am greşit, dar fiinţa mea întreagă îmi spune şi azi că am avut dreptate.”

Este acela al unicităţii legăturii cu destinul: ”Dar la această plăcere se mai adăuga acum şi un alt sentiment, la care contribuia şi peisajul larg, aerisit, un sentiment de eliberare, bucuria de a fi supravieţuit, de a trăi; întoarcerea la viaţă. Dar mai presus de orice era caracterul absolut extraordinar al experienţei. Era unică şi astfel devenisme şi eu unic; era marele meu secret, o călătorie pe altă planetă, o recompensă pe care nimeni nu şi-o oferise vreodată.”

Este acela al cufundării în străfundurile originare ale puterilor Firii, al resurecţiei mitice: ”Totuşi, am avut atunci, mergînd, un sentiment ciudat, ajutat de ora matinală de absoluta singurătate şi de tot ce se întîmplase, sentimentul că pătrunsesem în lumea miturilor – o experienţă care fizic dădea senzaţia, moment de moment, de a fi fost în acelaşi timp tînăr şi dintotdeauna. Ulise mergînd să o întîlnească pe Circe, Teseu în drum spre Creta, Oedip în căutarea destinului. Nu-mi era posibil să-l descriu. Nu era un sentiment literar, ci un sentiment misterios, prezent şi concret, de entuziasm, de a fi în situaţia în care orice se poate întîmpla. Ca şi cum lumea fusese reinventată în aceste ultime trei zile numai pentru mine.”

XX Soarta ironiei

”Experienţa m-a făcut să înţeleg ce este cu adevărat umorul. Este o manifestare a libertăţii. Tocmai pentru că există libertate, există surîs.”

„Îmi reveneau în minte frînturi din lucruri pe care le spuseseră şi care acum mi se păreau că aveau dublu sens: o permanentă ironie dramatică. Aproape fiecare frază rostită de Conchis sau Lily nu era altceva decît o ironie; pînă la acest din urmă dialog cu ’June’ referitor la halucinaţii şi la psihiatrie.”


Dumnezeu – spune o vorbă din popor – nu bate cu biciul. Şi, într-adevăr, cei furibunzi, aprinşi de o mînie turbată, care ţin să-şi facă urgent dreptate personală, merită să fie domoliţi amintidu-li-se pilduitoarea blîndeţe a lui Dumnezeu. Cum ar trebui temperaţi şi cei indignaţi peste măsură, care le doresc celor vinovaţi răzbunări imediate şi exemplare, chinuri neîndurătoare şi publice, pedepse ostentative şi notorii, prin sugestia subtilităţii nonviolente, discrete, elegante (şi adesea nesesizate nici de cel pedepsit) cu care poate osîndi blîndeţea.

Există în această vorbă o mîngîiere pentru cei care, deşi nu văd pe chipul răufăcătorului stigmatul osîndei, ştiu că nu pripa, nu flagranţa, nu satisfacţia personală a celor lezaţi sînt importante aici, ci modul subtil în care răul în sine îl pedepseşte pe făptaş prin pervertire, privîndu-l de adevărata fericire şi de autentica demnitate de fiinţă umană. Există deasemenea o înfruntare ironică (din partea celui ce ”ştie mai mult”) a trufiei celui lipsit de subtilitate, care sfidează simţindu-se încă nepedepsit şi – de ce nu? – crezîndu-se inviolabil.

Poate că Dumnezeu e trist şi neputincios, iar blîndeţea sa nu este decît efectul propriei exasperări. Ironia soartei ar fi atunci o tiranie a blîndeţii, căci ea ar consta în pedepse necanonice, nefireşti, neaşteptate, imponderabile (neştiute fiind – în subtilitatea lor – căile providenţei). Şi nu e deloc nefiresc ca, în cele mai multe cazuri, vina să fie ispăşită în neştiinţă şi vinovată inconştienţă, pentru că înţelesul pedepsitor al încercărilor soartei e dificil de sesizat, de recunoscut şi mai ales de asumat atît timp cît nu ai acceptat că în faţa destinului eşti fără drept de apel şi vinovat, şi victimă. Un mai vechi înţeles al lui a pedepsi este acela de a canoni, a căzni, a trudi pe cineva pentru a-l învăţa şi instrui. Conform acestuia, în ultimă instanţă, cu toţii ispăşim – cu voie sau de nevoie, cu ştiinţă sau fără ştiinţă – pentru a ne izbăvi de greşelile noastre.

Ironia soartei ne revelează un dumnezeu hîtru, pus pe glumă, gata oricînd să ofere-n batjocură daruri nemeritate în locul pedepselor cerute de propria-i amărăciune; un dumnezeu care face haz de necaz, batjocura sa nefiind decît indignare bine temperată şi subtil dramatizată: o sumedenie de scenarii pentru aceleaşi urzeli urzicătoare şi hazlii ale ursitei.

Înseamnă atunci că exigenţa supremă pe care ne-o impune ironia soartei este simţul umorului, cel ales fiind cel ce poate îndura batjocura ca pe o binemeritată, binevenită şi binefăcătoare corecţie, fără să se simtă persecutat. Destinul, cu mîna blîndeţii lui Dumnezeu, bate pe umăr pentru a atrage atenţia oricărui posibil Sisisf asupra poverii demnităţii sale, dar şi pentru a-l încuraja, arătîndu-i încredere în vrednicia sa.

E greu să comaţi zelul masochist al celor ce suferă de mania persecuţiei, de aceea, pentru a le da o minimă satisfacţie (sau poate numai pentru a-i mai sfida o dată?), adoptîndu-le limbajul, am putea parafraza proverbul amintit astfel: pentru cei aleşi, care consimt să colaboreze la destin, în cele din urmă, biciul lui Dumnezeu se despleteşte-n gingăşii.

Crieteriu de selecţie, test, probă iniţiatică – ironia soartei face selecţia extrem de severă. E neîndoielnic că şi cititorii romanului – minciună divină, dar nemeritat şi aspră încercare – sînt supuşi unui test de subtilitate a sensibilităţii, de curaj al imaginaţiei, de onestitate existenţială, de adîncime metafizică. Compoziţia caleidoscopică a romanului – primă încercare ironică – permite cititorului să-şi aleagă şi să savureze genul său preferat, ignorîndu-le cu lejeritate pe celelalte şi, cu atît mai mult, posibilul înţeles de ansamblu.

Tehnica realistă de abordare a unui subiect de ficţiune dens metaforică, împănat cu nenumărate sugestii metafizice, este încă un handicap ironic care momeşte frivolitatea şi comoditatea ipocrită a cititorului spre o interpretare unică şi plină de temperament, aceea a eroulu interesat doar de simţul realităţii. Scris la persoana întîi, eroul este şi naratorul, dar şi raisonneur-ul romanului, prin însăşi schema de roman psihologic, textul invită la identificarea cu toate tribulaţiile personajului, la juisarea psihică luată drept satisfacţie sufletească şi elevaţie spirituală. Este încă o pistă falsă în calea unei posibile interpretări superioare a evenimentelor şi a textului: din comoditate intelectuală, cititorul renunţă la propria sa interpretare pentru cea dată de-a gata în reacţiile temperamentale ale eroulu-raisonneur, preferînd solidarizarea psihică cu cel năpăsuit şi obidit, căzînd în cursa facilităţii oferită de obişnuita convenţie a romanului psihologic.

Mulţi chemaţi, puţini aleşi. Dar mîna batjocoritoare a lui Dumnezeu azvîrle orzul pretutindeni şi nu se sfieşte să trîntească în troaca porcilor braţe de mărgăritar.