ia-o spre răsărit spre-a ocoli sfîrşirea.
Acum! Căci acul Tremură în suflet!…
Nu-mpiedica potopul stelelor, nici ce va să fie.”
Odată instalată, mania persecuţiei rămîne o dominantă psihologică, dar alternează şi cu dispoziţii mai blînde şi clipe de răgaz în care se strecoară vagi presimţiri ale unei mai faste relaţii cu destinul.
O anume stare de nelinşte şi de nelămurire, un minimun de derută, o vagă dorinţă de aventură (nu neapărat frivolă) crează predispoziţia pentru impactul destinului. “Nu ştiam încotro să o pornesc, dar ştiam ce-mi trebuia: lucruri noi pe care nu le puteam defini în cuvinte. Imi trebuia un nou mister pe care să-l descopăr” – îşi spune Nicholas în criza sa de deprimare. Este suficient pentru desprindere, pentru a-ţi da curaj şi a ieşi în întîmpinarea destinului.
Contactul cu peisajul grecesc sensibilizează sufletul lui Nicholas, pregătindu-l pentru aşteptata întîlnire. “Mi se păreau minunate ultimele raze de lumină căzînd asupra lumii ce mă înconjura, deşi mie mi-erau ostile. Mă torturau fără iertare. Era începutul unui interogatoriu în lumina proiectorului, vedeam prin uşa deschisă masa de tortură cu chingi şi eul meu, bătrînul meu eu ştiind deja că nu va rezista. Era cumva teama de dragostea care reduce la esenţă? Căci m-am îndrăgostit din prima clipă, total şi iremediabil de peisajul Greciei. A urmat de la sine un sentiment contradictoriu, enervant de neputinţă şi inferioritate, căci Grecia era ca o femeie senzuală provocatoare, care mă ademenea să o doresc fizic şi în acelaşi timp păstra o distanţp aristocratică ce îmi interzicea orice contact.”
În această întîlnire cu frumuseţea stihială a naturii se presimte cruzimea unei alte întîlniri, confruntarea cu maiestatea destinului, pe care n-ai cum să nu-l iubeşti mai presus de orice suferinţă. Frumuseţea peisajului este foarte exact surprinsă printr-o metaforă a dorinţei frustrate, ca relaţie ce îndeamnă la un jaf prin definiţie interzis. Ea păstrează totuşi o notă de iritare, ce contravine blîndeţii şi împăcării consecutvie distilării exigenţei în confruntarea cu destinul.
În armonie cu disponibilitatea lui Nicholas, peisajul iscă presentimentul unor ciudate evenimente: “În coluţurile total nelocuite, insula Spetsai era bîntuită de fantome cu mult mai frumoase decît cele create de mine. În pădurile de pini, liniştea era mai tulburătoare decît mi-a fost dat să trăiesc în alte locuri, ca o pagină veşnic albă aşteptînd ca cineva să aştearnă o notă muzicală sau un cuvînt. Acele locuri mi-au dat cea mai specială senzaţie de ieşire din timp a vremurilor începuturilor de mit. Simţeam ca nicăieri într-alt loc faptul că ceva s-ar putea întîmpla, plutea în aer imanenţa întîmplării. Genius loci semăna cu cele mai rafinate poezii despre zborul nevăzut al lui Mallarmé, al cuvintelor învinse în faţa inexprimabilului.”
În asemenea momente apare o stranie senzaţie de abandon: “Nu ştiam ce va deveni viaţa mea, dar culcat acolo, în ziua aceea, pe malul mării, nici nu mă mai interesa foarte mult. Mi-era de-ajuns că exist. Mă aflam suspendat aşteptînd fără teamă un îndemn care să mă propulseze” – stare în care subiectul e gata să răspundă unei eventuale chemări: (o pasăre) “Mă avertiza ori mă ademenea? Nu mi-am dat seama, dar nu era fără sens. Fluiera, ţipa strident, cînta în triluri, dădea poveţe, învăluia duios.”
No comments:
Post a Comment