XIII Iniţierea în miracol

“Întărîtaţi de această primă crimă, monştrii nu s-au oprit aici; s-au priceput apoi să întindă trupul gol cu pîntecele pe o masă mare, să aprindă lumînări, să-i aşeze imaginea mîntuitorului pe cap şi au îndrăznit să săvîrşească pe şalele acestei nenorocite cele mai de temut din misterele noastre.” Marchizul de Sade


“Urma să fii ca un om care traversează o pădure de alternative diverse, ghidat de o voce misterioasă, mai multe voci, chiar, – voci care nu ştiau nici ele (astea eram noi) care erau, de fapt, aceste alternative.” Pe parcursul povestirii, pentru a înlesni iniţierea în miracolul întîlnirii cu destinul, a înţelegerii şi eventual a asumării sale, este totdeauna binevenită o călăuză. Aşa cum acest rol l-a jucat pentru Conchis de Deukans (cel puţin în povestirea pe care o află Nicholas), pentru Nicholas rolul va fi jucat de Conchis şi de cele două fete.

De la prima întîlnire, Conchis îi dă de înţeles lui Nicholas că în faţa sa se deschide o perioadă plină de promisiuni – “Eu te invidiez pentru singurul lucru care contează. Tot ce ai de descoperit se află înaintea dumitale” –, în care îl va însoţi în mod prielnic: “Cred că vom descoperi multe lucruri împreună.”

Mîna încurajator şi patern aşezată pe umăr este şi ea un semn benefic al protecţiei şi al încrederii. Nici alte atitudini nu sînt lipsite de apropouri directe şi gesturi semnificative: “Stătea în dreptul uşii cu o privire foarte pătrunzătoare. Parcă se concentra să capete forţă pentru a-mi dezvălui misterul. Apoi spuse:

– Sînt vizionar.”

Întrebări care sună a îndemn şi provocare (“Eşti un ales?”), avertismente încurajatoare (“Ştiu despre tine ce nici tu nu ştii, Nicholas, şi tu eşti vizionar. Tu pari sigur de faptul că nu eşti. Ştiu.”), atenţionări ironice (“Am vrut să-ţi atrag atenţia”), povestiri, discuţii, parabole, indicaţii, sugestii mitice şi literare însoţesc tot timpul, ca un comentariu ce ghidează prin hăţişul întîmplărilor, drumul lui Nicholas.

Privit în liniile sale generale, întregul roman este unul al iniţierii, iar evenimentele, cu tot cursul lor real, sînt regizate pentru tîlcul şi învăţătura lor. “Jocul lui mi se părea compus din două elemente: unul didactic, celălalt estetic. Nu vedeam dacă fanteziile măiestrit construite ascundeau înţelepciunea sau nebunia. Înclinam către a doua alternativă. Părea mai logic să fie jocul unor manii decît al raţiunii.” Nu conţinutul, în vulgaritatea reală a evenimentelor, contează, ci metafora, structura izomorfă cu aceea a succesiunii, legăturii, impactului şi înţelesului oricăror fapte cînd capătă coerenţă de destin.

Montarea, scenariul, jocul ţin să realizeze un model analogic al destinului, mai profund, mai autentic, mai dens decît platitudinea realităţii, decît suficienţa normalităţii, printr-o substanţială infuzie de poezie. Crearea unor realităţi mai reale decît realitatea ca extindere fantastică a metodei lui Stanislavski este intenţia lui Conchis, a unei realităţi mai demne, mai esenţiale – înnobilate.

Relaxarea convenţiilor teatrale, la care se face aluzie mai jos, nu face decît să creeze o metaforă mai plastică, gata să se muleze pe exigenţele destinului. “În timpul războiului, cînd am avut mai mult timp să reflectez şi n-am avut prieteni care să mă distreze, am conceput un nou gen de teatru în care să fie abolită despărţirea convenţională dintre actori şi public. În care să nu se mai ţină seama de împărţirea tradiţională a scenei, de noţiunile de avanscenă şi de sală. În care să nu se mai acorde atenţie ideii de continuitate a spectacolului în timp şi spaţiu. Naraţiunea, intriga rămîneau fluide, desfăşurîndu-se între două puncte fixe: punctul de plecare şi deznodămîntul dinainte stabilit. Între aceste două puncte, participanţii îşi inventau singuri acţiunea.” Această analogie relaxată fluidizează cele două entităţi care-şi amestecă umorile contaminîndu-se.

Putem încerca o modestă definire a destinului ca fiind o realitate absorbantă, aptă de îmbogăţire prin asimilarea tuturor sugestiilor simbolice şi mitice la îndemînă. Iniţierea ar consta atunci în sensibilizarea pentru şi în acceptarea acestei invazii împrospătătoare, în dobîndirea apetitului pentru o realitate dens spiritualizată. Dar toate acestea se petrec numai ca o schimbare de atmosferă, ca deschidere a unei ferestre pentru împrospătarea aerului unei realităţi stătute prin pătrunderea miresmei înviorătoare a poeziei.