XVIII Strîngerea şurubului

”Nu mă puteam opune. Eram şi un senzual şi un aventurier, un poet ratat care caută salvarea în aventuri dacă nu poate în versuri. Trebuia să beau valul care mi se oferise.”

“Regret, eu sînt ateu!”

“Un desfrînat de profesie e rar un om vrednic de milă.” (de Sade)

“Nu-S-a-Ter-mi-nat!”


Succesul experimentului dramatico-metafizic, aidoma celui al încercărilor destinului, nu este în nici un fel garantat. Este ceea ce doamna de Seitas îi împărtăşeşte lui Nicholas spre sfîrşitul romanului: ”Nicholas, reuşita nu este niciodată sigură. Ai aflat secretul nostru. Acum eşti ca o substanţă radioactivă. Sperăm să te menţinem stabil, dar nu sîntem siguri.” Nici o convertire nu este certă şi indiscutabilă, căci fără distilarea exigenţei, fără angajarea fermă în slujba minunii te poţi oricînd regăsi pe poziţia isterizată a celui permanent şi pe nedrept persecutat. Numai înţelesul ajunării ca purificare şi primenire răbdătoare, prielnică primirii minunii ce stă să vină oricînd poate transforma perioadele lipsite de evenimente într-o asceză (exerciţiu) menită să te întărească în credinţă.

Nu se poate spune că Nicholas scapă, altfel decît sporadic, de mania persecuţiei şi atunci, de obicei, doar într-o manieră pasivistă, de abandon consumist: ”Nu ştiam cum se vor termina toate acestea, şi nici nu voiam să ştiu. Mă identificasem total cu momentul prezent, cu Grecia, cu locul acesta uitat de lume, cu cele două nimfe care se băleceau lîngă mine.” Conform scenariului însă, destinul făgăduieşte doar celor încrezători, dar nu-i iartă pe cei ambiţioşi, nerăbdători şi bănuielnici. Pentru ei se strînge şurubul.

Un dialog promiţător are loc între Lily şi Conchis la primele întîlniri de la Bourani:

“- Domnul Urfe înţelege.
- Sînt fericit.
- Totul va fi foarte bine.”

Numai că domnul Urfe nu va înţelege şi atunci încercările vor deveni tot mai dure, regimul se va înăspri, făcîndu-l să exclame exasperat: ”Nu înseamnă că nu eram înspăimîntat, mi-era teamă de faptul că ştiam că orice se putea întîmpla, că această mascaradă nu avea limite în legile sociale normale sau în convenţii.”

Anchetînd cu înverşunare misterul, urmărind numai partea realistă a faptelor, Nicholas se dovedeşte incapabil să tragă învăţămintele scontate din cele petrecute, să se schimbe desăvîrşindu-se pe măsura tîlcului misterioaselor întîmplări. De aceea va fi admonestat cu asprime de către Conchis cînd îşi va arăta nemulţumirea şi mirarea faţă de noul tratament:

”- Pentru că te-ai dovedit incapabil de a-ţi interpreta rolul aşa cum trebuia.
- Poate mi-ar fi fost mai uşor dacă aş fi ştiut despre ce este vorba.
- Ţi s-au dat nenumărate indicaţii.”

De-acum înainte, el va fi privat de genul de întîmplări mai blînde, mai fanteziste, mai puţin realiste a căror pildă n-a fost în stare să o distileze. I se va prescrie însă meditaţia asupra lor: Ţi s-au oferit toate şansele: îţi propun să încerci să descoperi ce anume te-a făcut să le pierzi.”

Frivolitatea mincinoasă a lui Nicholas se evidenţiază deja din scurta biografie ad-hoc pe care o prezintă gemenelor: ”Şi am vorbit deci despre Nicholas: despre familia, visurile şi neîmplinirile lui. Folosirea persoanei a treia mi se părea foarte potrivită aici, deoarece le-am prezentat un eu ficţional, eu-victimă-a-împrejurărilor, o puşlama simpatică înzestrată cu un puternic simţ moral.” Într-o tardivă meditaţie asupra faptelor, el îşi va recunoaşte însă uşurătatea şi oportunismul în raport cu gravitatea exigenţelor sugerate de Conchis:

”Ghicise, pur şi simplu, faptul că în concepţia mea libertatea însemna libertatea de a-mi satfisface dorinţele personale, micile mele vanităţi. Şi la asta îmi opunea o liberatate care să te facă pe de-a-ntregul responsabil de actele tela; ceva mult mai vechi decît libertatea existenţialistă, un imperativ moral, un concept creştin, care nu era, cu siguranţă, nici politic, nici democratic […] Era ca şi cînd mi-ar fi înfipt un cuţit în umăr sau mi-ar fi aruncat un demon în spate: îmi oferise o cunoaştere pe care eu nu mi-o doream.”

E vorba aici de un concept aristocratic al libertăţii care o vizează ca izvorînd din responsabilitate şi generozitate şi nu dîntr-un orgoliu egoist şi steril. Libertatea nobilă a celor aleşi, a celor ce asumă, nu aceea a ţîfnei care bate ofuscat din picior.

Coborînd la nivelul de înţelegere şi asumare accesibil lui Nicholas, faptele devin cu vremea tot mai realiste în brutalitatea şi în înţelesul lor dispreţuitor: ”Eram nevoit să accept evidenţa: mă aflam printre oameni pentru care nu existau nici legi, nici limite.” Singurul înţeles pe care Nicholas îl pricepe pe deplin şi pe care deci îl merită rămîne năuceala: ”Eram buimăcit mai mut de îndrăzneala loviturii, de enormitatea abuzului pe care şi-l permiseseră.”

Intervenţiile sarcastice prin indiferenţa dispreţuitoare şi prin glacialitatea limbajului ştiinţific pe care diversele somităţi le au la proces confirmă eşecul lui Nicholas ca individualitate, ca ins autentic într-o relaţie demnă cu destinul. A devenit doar un caz.

Pentru profesorul Cardi, Nicholas este doar tipul auto-erotic, în termeni clinici, autopsihotic, personalitatea carcteristică într-o epocă imorală şi de nerespectare a regulilor, în care gustul plăcerilor egoiste a unei majorităţi crescînde de indivizi va putea fi satisfăcut prin salarii ridicate şi abundenţă pe fundalul unui dezastru universal iminent.”

Pentru Doctor Maxwell, el este doar subiectul unui experiment ratat: “După părerea mea, egocentrismul subiectului, precum şi imposibilitatea sa de a se adapta au fost determinate de trecutul său şi în toate raporturile neutre către el este necesar să specificăm că deficienţele personalităţii sale se datorează unor circumstanţe în afara controlului său […] în ce ne priveşte, nu putem să avem decît un sentiment de milă faţă de o personalitate care manifestă nevoia de a-şi ascunde slăbiciunile sub atîtea minciuni conştiente sau inconştiente. Nu trebuie să uităm că subiectul a fost lansat în lume fără nici un fel de pregătire pentru auto-analiză sau auto-orientare, şi că aproape toată educaţia pe care a primit-o i-a fost dăunătoare. A fost, dacă putem spune astfel, miop din naştere, iar mediul înconjurător l-a adus la orbire.”

Pentru Conchis, este un caz clinic nerezolvat de egocentrism masochist: “Acest tînăr a constituit un subiect excelent în ce priveşte scopul urmărit de noi, dar există la el unele trăsături masochiste care îl vor face să găsească plăcere pînă şi în discuţia noastră privitoare la defectele sale. După părerea mea prelungirea interesului nostru faţă de el este inutilă şi îi poate fi chiar dăunătoare […] Mă refer la o posibilă sinucidere. Concluzia la care am ajuns este că ataşamentul dumneavoastră egocentrist este prea puternic pentru a ne teme de altceva decît, poate, de o bruscă hotărîte de a vă pune capăt vieţii într-un moment de isterie.”

Discutat în termenii blasfematorii ai limbajului ştiinţific, devenit caz, subiect, Nicholas este anulat ca personalitate şi mister individual. Declaraţiile patetice şi generoase de altă dată ale lui June: ”toate reacţiile tale secrete, impresiile, presupunerile […] tot ce nu i-ai mărturisit nici lui Julie... totul este pentru noi de o importanţă captială. Avem sute de întrebări să-ţi punem”, se cufundă în neant. Nicholas nu mai are nici un farmec, nici un haz, este pierdut în masa anonimă şi statistică ce stă la dispoziţia ştiinţei, nu-şi mai regăseşte măreţia singurătăţii tragice în confruntarea cu destinul.

El singur va mărturisi în finalul romanului: ”Iar faţă de jocul lui Conchis, jocul de-a Dumnezeu, simţeam un amestec de fascinaţie şi repulsie pe care îl simţi faţă de o religie cu un grad oarecare de raţionalism. Îmi dădeam seama că era ceva în toată povestea asta, dar la fel de bine ştiam că nu eram nicidecum tipul religios.” El nu a găsit în sine forţa magică de a-şi converti dorinţele pentru a se împărtăşi din puterea misterului. ”Mă simţeam părăsit, singur, cu aripile frînte. Un stol de stranii creaturi zburătoare mă înconjuraseră o clipă dar mă abandonaseră, dispărînd, uşoare şi misterioase; rămăsesem învăluit în tăcerea plină de voci pe care o lasă în urmă un stol de păsări cîntătoare.” Se simte doar sedus şi abandonat, la discreţia evenimentelor, fără să bănuiască şi deci să-şi cultive virilitatea aptă să dea farmec regretelor. ”Nu mă puteam opune. Eram şi un senzual şi un aventurier, un poet ratat care caută salvarea în aventuri dacă nu poate în versuri, trebuia să beau valul care mi se oferea.” Doar atît, fără să intre în oscilaţie armonică, fără să o poată amplifica sau întreţine. ”Poate că tocmai asta îi reproşam lui Conchis: nu că făcuse ce făcuse, ci că încetase să mai facă.”

Convorbirea cu Leverrier, în mînăstirea Subiaco, este edificatoare pentru cele două atitudini fundamental diferite de a primi încercările destinului şi de a le răspunde:

- Şti că asta nu vă satisface, dar vă avertizasem.

- E totuşi o uşurare să întîlneşti un frate întru sufetinţă, chiar dacă e mut. […]

- Frate, da. Dar nu întru suferinţă.

- Nu vroiam decît să comparăm impresiile. […]

- Esenţa însăşi a sistemului folosit de el este să înveţi să nu „compari impresii”. […]

- Dacă pe drumul pe care îl urmezi de multă vreme, o maşină se opreşte să te ia, asta nu poate schimba decît ora sosirii, nu poate explica şi motivul pentru care ai apucat-o în direcţia aceea.

- Experienţele noatre au fost probabil deosebite.

- De ce-ar fi fost similareJ? Sînteţi catolic? […]

- Sau măcar creştin? […]

- Dar cred în... caritate.

- Prietene, nu pentru caritate ai venit la mine. Ci pentru mărturisiri pe care eu nu am de gînd să ţi le fac. După părerea mea, sînt caritabil pentru că nu ţi le fac. Dacă ai fi în locul meu, m-ai înţelege mai bine. Şi adăugă: într-o zi poate mă vei înţelege. […]

- Ţin să vă asigur încă o dată că păstrez tăcerea în interesul dumneavoastră, cît şi al meu.”

Nicholas se dovedeşte incapabil să înţeleagă că a fi ales înseamnă a fi incomparabil, într-o relaţie unică cu destinul căruia, ca oricărei taine, îi prieşte tăcerea.