XV Convertirea

“El era tipul care voia să schimbe totul şi, neputînd, ardea de nerăbdare şi nu mă avea decît pe mine, un microcosm minuscul, să mă convertească sau să mă deteste.”


“ – Eu sînt Astarte, mama misterului.

Ochii frumoşi cenuşii-violet erau acum mari, iar eu am schiţat un zîmbet. Vroiam să simtă că ajunsese la fundul sacului. Nu mai era ceasul să improvizeze.

– Regret eu sînt ateu.

Lăsă masca jos.

– Atunci eu trebuie să te convertesc.

– La arta mistificării?

– Printre altele.”

Convertirea pe care o făgăduieşte Julie este de fapt dobîndirea unei credinţe sau trecerea de la misticismul normalităţii la încrederea în mister. Nicholas confundă cu încăpăţînarea-i caracteristică realităţile, care nu sînt decît minciuni convenţionale şi codificate consensual, cu realităţile mai reale decît realitatea, care sînt minciunile lui Dumnezeu. Dacă minciuna umană este numai mistificare menită să ascundă ceva compromiţător, să deghizeze un viciu în virtute, minciuna lui Dumnezeu este o revelare, ea înfăţişează misterul ca mister, face să se ivească ascunsul ca ascuns şi îl împărtăşeşte astfel – fără să-l împartă – tuturor (celor aleşi şi dispuşi să rişte pentru el).

Fără să aibă nevoie de biserici şi confesiuni, sentimentul sacrului – esenţă a religiozităţii – stabileşte ierarhia inviolabilă, incoruptibilă, de nevătămat a lucrurilor. În acest sens se face apel la religiozitate, a cărei vitală indispensabilitate este invocată ironic de Conchis: “n-ai să te-apuci să te îndoieşti de Dumnezeu”. Problema este – abandonînd ironia şi metafora – cum să nu fii fără nici un Dumnezeu, fără a crede totuşi într-un anume Dumnezeu ratificat dogmatic.

Misticismul normalităţii, credulitatea mistică într-o anume realitate (dimpreună cu biserica sa adoptivă), nu poate fi zguduit şi ruinat decît de o lovitură a soartei. La Neuve Chapelle, Conchis abandonează credulitatea în providenţa divină a celor “legaţi de datorie, incapabili de opţiune, care suferă la cheremul idealurilor sociale. Omenirea crucificată, urcînd pe cruce (de bună voie – s. m.)”, falsa certitudine “că servim unui scop, că facem parte dintr-un plan, că totul se va sfîrşi cu bine pentru că undeva sus toate lucrurile erau bine judecate” şi se converteşte la exigenţa încrederii în sine – “Nu există nici un plan, totul e hazard. Ca să ne salvăm trebuie să contăm pe noi înşine” –, la o fidelitate adîncă şi gravă faţă de existenţă:

“Febră. Ceea ce eu credeam că este febră era focul vieţii, pasiunea de a trăi. Acum ştiu. Un delirium vivens. Nu vreau să mă apăr. Tot ce este deliria este mai mult sau mai puţin antisocial, spun eu din punct de vedere clinic, nu filosofic. Experienţa mea a fost exact inversul a ceea ce metafizicienii germani şi francezi ai secolului nostru ne-au asigurat: că tot ce este un ‘alt’ este ostil individului. Mie tot ce era un ‘alt’ mi se părea o minune. Chiar şi cadavrul, chiar şi chiţcăitul şobolanilor. Şansa experienţei, fie ea de frig, de foame, de greaţă era un miracol. Imaginează-ţi momentul în care ai descoperi că ai un al şaselea simţ pînă atunci nebănuit – ceva ce nu include văzul, pipăitul – cele cinci simţuri cunoscute. Un simţ mai adînc din care celelalte se trag. Cuvîntul ‘a fi’ nu în sens pasiv şi descriptiv, ci activ… aproape imperativ.
Înainte ca noaptea să se fi scurs am ştiut că fusesem, în termenii credinţei, convertit. Este adevărat că lumina pogorîse de sus, pentru că fusese o noapte cu obuze, cu stele. Nu aveam sentimentul lui Dumnezeu. Trăisem în noaptea aceea o întreagă viaţă.”

Şi, pentru a combate posibilul şi neavenitul amestec al judecăţii moralizatoare în cele întîmplate (şi relatate) Conchis adaugă: “Încerc să-ţi descriu ce mi s-a întîmplat, ce eram. Nu ce ar fi trebuit să fiu. Nu binele şi răul în termenii pe care conştiinţa îi judecă. Te rog să nu uiţi asta!”

Convertirea (din păcate reversibilă) a lui Nicholas se petrece printr-o analogie cu modelul (sosirii la Bourani) oferit de Conchis:

“Mi-am dat seama, în timp ce ascultam, că în acel moment nu aş fi vrut să fiu în nici un alt loc, că tot ceea ce simţeam justifica experienţele de pînă atunci şi că experienţele prin care trecusem erau cuprinse în faptul de a fi în acel loc. Conchis vorbise despre întîlnirea cu viitorul, de sentimentul că viaţa lui ajunsese la un moment deplin, perfect echilibrat atunci cînd a venit la Bourani. Treceam acum prin experienţa pe care o descrisese. Un nou fel de acceptare de sine, a faptului că eram acest trup şi această minte cu toate virtuţile, cu toate viciile mele. Înţelegeam că nu am altă alternativă. Ajunsesem să înţeleg faptul că exista un alt fel de forţă diferită de vechea mea accepţiune a cuvîntului bazată pe iluziile ambiţiei.
Toate greşelile din viaţa mea, egoismele, aberaţiile, trădările, toate se potriveau, erau sursă de construcţie, nu de haos, pentru că, sigur, nu aveam altă alternativă. Nu eram într-un moment al marilor hotărîri morale sau de alt fel. Acceptîndu-mă ca atare, nu renunţam la cel care ar fi fost să devin. Pasul făcut ducea înainte, şi în sus.”

Sentimentul sacru al destinului se anunţă printr-o certitudine a împlinirii în acel loc şi în acea clipă, care goneşte iluziile ambiţiei şi se vădeşte printr-o îndreptăţire a tuturor întîmplărilor (aparent fără rost) ale vieţii de pînă atunci, care îşi află astfel şi acum tîlcul printr-o bruscă iluminare. Ea dă unitate, consistenţă şi coerenţă vieţii anterioare, căci este o curajoasă şi proaspătă acceptare lirică de sine (şi concomitent o renunţare generoasă la veleităţi şi pretenţii, la nemulţumiri şi reproşuri), ce abia acum deschide perspective unui viitor demn şi elevat. Este înţeleasă astfel forţa exigentă a ursitei, faptul că numai adunate în matca sorţii apele vieţii dobîndesc puterea calmă şi gravitatea tăcută a fluviului – maturitate de destin.

Convertirea înseamnă trecerea de la stadiul estetic sau etic la cel religios, de la frivolitate la gravitate, de la nefericita manie a persecuţiei la exigenţa fericirii. Ea este însă şi o conversiune, o resemnificare a tuturor lucrurilor dosite pînă atunci sub minciuna etichetei, arestate după gratiile convenţiilor. Este ceea ce doamna de Seitas îi mărturiseşte lui Nicholas în final:

“Nicholas, dacă vrem să reproducem, fie şi numai parţial, cîte ceva despre legile misterioase care guvernează existenţa, atunci trebuie să ştim să depăşim unele convenţii pe care omul le-a inventat pentru a ţine în frîu aceste scopuri fundamentale.”

Lucruri banale şi neînsemnate, lucruri consemnate şi puse la index, lucruri considerate nefaste îşi dobîndesc strălucirea, splendoarea, prielnicia, căci, renunţînd la ambiţii, e convertită însăşi dorinţa. Tot ce purta o marcă prea socializată se emancipează, îşi recapătă libertatea şi prospeţimea, îşi caută şi îşi găseşte acordul şi armonia.

Acceptarea de sine fără nostalgia vinovată a unei alte înzestrări mai generoase şi a altor conjuncturi mai favorabile (de fapt alternative imposibile), fără lamentarea neputincioasă şi defetistă pentru privaţiuni şi precarităţi, pentru neprielnicia locului şi vitregia vremurilor, presupune o schimbare radicală de opţiune: datul se preschimbă în dar nemeritat, pe care numai strădania ulterioară de a-l răsplăti – de a te bucura de el, cultivîndu-l pe măsură – te poate face să-l meriţi.

Din acest loc şi din această clipă, privirea aruncată înapoi nu mai este mînioasă, ci recunoscătoare şi plină de o blîndă înţelepciune, convinsă că tot răul nezgîndărit fructifică şi e spre bine, iar aceea care scrutează viitorul aşteaptă cu răbdare şi cu netulburată speranţă – ajunînd – sărbătoarea zăbavnică a Firii.